Adrian Fetecău, Bună, draga mea!

S-a trezit și a mai stat puțin cu ochii închiși, așteptând să-i audă respirația lângă el. În timpul nopții, atunci când a mai tresărit la câte un zgomot venit din pădurice și s-a răsucit în sac, i-a simțit răsuflarea ușoară și ceva a zâmbit în el, adormind repede liniștit. Acum… pauză. S-a întors spre partea ei. Ea nu era acolo. A mărit ochii. Era singur în cort. A privit ceasul de la mână.

Oho! Limbile erau pe cale să se suprapună, la miezul zilei. Știa că-i place să doarmă dimineața, dar acum ieșise din tipar. Oare atât de mult să-l fi obosit ziua de ieri?! Poate tensiunea și neprevăzutul ei, poate efortul făcut să se mențină la un nivel rezonabil al unei conversații aflată, în permanență, pe muchie de cuțit… Sau, poate, asta a fost doar impresia lui. N-a putut scăpa de senzația că ea îl provoacă la duel la fiecare schimb de replici și că trebuie să fie mereu în gardă! Poate de-aici oboseala interioară care l-a făcut să doarmă atât de mult. A încercat să îndepărteze gândurile… de ieri. Unul proaspăt, însă, și-a făcut loc dureros în minte: dacă a plecat?! A ciulit urechile. Niciun zgomot pe lângă cort. A sărit în picioare în fața acestuia. A privit în jur cu teamă.

Parcă o gheară interioară i se înfipsese în piept. Nu era! Nu se poate să-l fi părăsit fără niciun cuvânt. A privit către mare. Îl dureau ochii de la lumina puternică a soarelui. Nu se vedea nicăieri! Era dezorientat. A închis ochii pentru a-și limpezi privirea. Când i-a deschis, a căutat repere ale existenței ei… lângă el. Masa cu scaunele erau acolo, dar nu păstrau nicio urmă a… cinei în doi! 

Nici nu aveau cum, din moment ce strânseseră, amândoi (!), „ingredientele” sale. A ridicat privirea către mașină. Pe spătarul scaunului din față a văzut rochia ei înflorată, lăsată acolo când s-a schimbat în treningul său. A simțit că gheara nevăzută îl slăbește. A început imediat să spere că n-a plecat. N-avea cum, în pijamale. Dar unde e?! Să se fi dus către camping? În pijamalele lui, în care „înota”?

Și-a mai rotit o dată ochii, care acum i se limpeziseră de tot. În dreapta, nisipul pe care, destul de departe, în dreptul campingului, se vedeau făcând plajă mulți turiști, apoi marea verde-albastră, liniștită și-n acea zi, apoi, în stânga, iar nisip și, undeva, tot departe… ea! Întinsă, foarte aproape de mare, cu care aproape că se confunda. N-o văzuse de prima oară pentru că privise doar în față, în dreptul cortului.

A plecat imediat către „oaza” din deșertul căutării. Parcă-i venea să cânte, să fluiere, să strige… Nu mai era singur! Ea era, încă, acolo…    

Totuși, s-a apropiat în liniște. Nu l-a auzit din cauza zgomotului valurilor din apropiere. S-a oprit. I s-a tăiat răsuflarea. Cântecul interior a încetat și el. Parcă întreaga lume s-a oprit în loc.

Clipa prezentă se tot dilata. Era goală, întinsă cu fața-n jos, pe prosop, cu capul pe pijamalele făcute ghem. Complet goală! Mai să se confunde cu plaja fără nisip, pe care se spărgeau ușor valurile mării. Noroc cu albul prosopului care-i evidenția bronzul total al trupului. Fără nicio urmă de „albeață” pe el… Privirea i se lipise de rotunjimile generoase. A avut iar instinctul de a o îmbrățișa și de a o acoperi cu corpul său. Ar fi vrut să se tot uite la acel „tablou”, ca într-o expoziție în care, atunci când dai de ceva nemaiîntâlnit, te lași greu dus… Mai văzuse „picturi-nuduri”, dar simțea, clar, că acela este… originalul! Nu avea nevoie de niciun specialist care să-i autentifice acel lucru. Efectiv, „goliciunea ei umple universul”, cum bine spunea un poet, a fost ultimul gând care i-a trecut prin minte înainte ca ea, întorcând capul, să-l descopere:

– Hei, ce faci? De ce nu spui nimic? Chiar m-ai speriat!

– În primul rând, se spune „Bună dimineața!” – a încercat el să pareze întrebarea.

– Ba, pardon, dimineața a fost demult. Dacă cineva doarme de nu mai știe de el, normal că a pierdut noțiunea timpului…

– Bine, atunci îți spun eu, „Bună ziua!”

– Sună prea protocolar…

– Atunci, bine că… te-am regăsit!

– Sună prea patetic…

– Atunci, cum preferi. Zi-mi și așa… zic!

– Bună, draga mea!

L-a lăsat fără replică. Era cam penibil, în picioare, lângă ea, întinsă, fără să știe ce să mai spună. Ar fi zis, dar nu clarificase în sinea lui dacă îi este… așa cum a formulat ea. Parcă, simțindu-i încurcătura, și-a ridicat trunchiul, stând ghemuită și acoperindu-și cu brațele, voit sau nevoit, sânii. În rest, nu se mai vedea nimic din părțile intime. Părul blond, cu bucle mari, ochii exact în culorile mării, fața cu pistruii de lângă nas, vânătaia care din fericire nu căpătase proporții și, în rest, multă piele arămie, de o curățenie înnebunitoare. Era totul o imagine carnală greu de suportat de orice privire, fără să fie însoțită de un strigăt de admirație. Dacă nu l-ar fi auzit nimeni, sigur ar fi exclamat: „Aoleu, mamă!”, dar totul i se oprise în gât, sporind astfel senzația sa de intrus într-o clipă atât de frumoasă, pe care-o stricase cu îndemânarea sa de elefant într-un magazin de porțelanuri fine. Vraja dispăruse, lăsând loc luptei cu propria ființă, dornică de a-i acoperi tot bronzul trupului cu sărutări, dar dominată de ideea că habar n-avea cum să ajungă să se întâmple acel lucru care, practic, îi blocase rațiunea. 

L-a salvat tot ea:

– Ți-e greu să spui așa ceva, nu? Așa sunteți voi, bărbații, până să spuneți două cuvinte, cu adevărat, frumoase, vă trece viața!

– Nu e vorba de asta…

– Dar, despre ce-i vorba?

– Păi…, ne știm de-abia de ieri…

– Aha, și nu știi dacă ți-am devenit sau nu dragă. Nu te-ai hotărât încă, îți mai trebuie timp.

– Sunt anumite chestiuni care atunci când mă depășesc, îmi blochează inteligența.

– I-auzi! Asta unde-ai mai citit-o?

– Adică, eu n-aș putea fi original, ar trebui doar să citez din câte cineva?

Depășise blocajul. Starea de maximă excitație interioară se mai potolise.

– Dacă tot vrei să fii original, n-ai vrea să te așezi lângă mine să discutăm de la egal la egal? Tot am impresia că vrei să fii peste mine stând în picioare.

– Sună cam vulgar…

– Ce?

– Să fii peste mine.

– Bine, deasupra mea, dacă vrei tu.

S-a așezat pe prosop. Stăteau amândoi, ghemuiți, cu fața la mare, semănând cu statuetele de la Hamangia. Doar că ea era goală, iar el în șort și tricou.

– Așa, nu e mai bine decât să țipi la mine de la distanță?

– Când am țipat?

– Am glumit, nu ai deloc simțul umorului.

– Sau mi l-am pierdut în preajma ta.

– Așa, fă-mă și sperietoare!

– Nu crezi că-i distanța cam mare de la „draga mea” la „sperietoare”?

– Aștept să te hotărăști și să-mi spui.

– Ce?

– În primul rând, nu m-ai salutat pe ziua de azi. Nu te-ai hotărât la o formulă care să-mi facă plăcere.

– Bine. Bună, draga mea!

– Ai zis-o ca să-mi faci mie o plăcere. Nu ai simțit-o…

– De unde știi?

– Citesc în tine ca într-o carte deschisă…

– Cum să citești când, acum, nici măcar nu mă privești.

– Simt.

– Și ce mai simți?

– Multe. Dar, fie, să trecem mai departe.

– La ce?

– La următoarea întrebare.

– Care ar fi…

– Cum ai dormit azi-noapte?

– Pui tu întrebarea sau eu?

– Uf, ce nehotărât ești. Se vede că ți s-a blocat inteligența. Sau e din cauza soarelui.

– Bine, mă predau. Și, cum ai dormit?

– Azi-noapte?

– Păi, când altfel?

– Lângă tine?

– Păi, lângă cine?

– Foarte bine.

– Am sforăit?

– N-am auzit nimic care să mă deranjeze.

– Poate ai dormit profund.

– Poate… dar eu?

– Tu… ce?

– Eu am sforăit?

– Bună întrebare…

– Originală, nu? Numai tu să fii inconfundabil?

– Refuz să răspund.

– Hopa, înseamnă că te-am bruiat…

– Nu e vorba de asta. Și dacă ar fi fost așa, nu ți-aș fi spus.

– Mulțumesc pentru delicatețe. Ce să înțeleg, că prima noapte la cort a fost o reușită pentru amândoi?

– A fost o întrebare sau o afirmație? Că nu am fost atent…

– Aha, deci nu ești atent la ce-ți vorbesc…

– Ba da, dar tocmai în acel moment mi-a trecut prin cap un gând…

– Ce gând?

– Ce culoare au ochii tăi?

– Ce ți-a venit?

– Tot privind marea, mi-am adus aminte de ei.

– Ce legătură are?

– Are! Când ți i-am văzut astăzi prima oară, când m-ai descoperit lângă tine, m-am întrebat dacă sunt verzi sau albaștri. Și cum nici tu, sunt sigur, nu-mi poți spune acum ce culoare are marea, nici eu nu pot afirma ceva clar…

A întors capul spre el, privindu-l în ochi. 

– Atunci erai departe. Acum, de-aproape, ce culoare au?

Era atât de aproape de el. Ar fi dat orice să poată să o sărute. Dar, parcă, nu citea nicio dorință în privirea ei. Știa că nu s-ar mai fi oprit, după un sărut, iar gheara și-a făcut, din nou, apariția. De data asta, pentru a-i paraliza orice mișcare cu teama de a nu o face să se ridice brusc și de-a strivi acea clipă care-și recăpătase vraja… Se simțea atât de bine alături de ea, pe acel prosop! Lângă marea care-i privea și asculta curioasă… Și-ar fi dorit să rămână așa, o viață, chiar dacă ar fi însemnat să nu aibă niciodată tăria să o îmbrățișeze. În acele momente, era prea frumoasă ca să poată fi atinsă! Știa că-i ridicol, dar teama de… necunoscut era prea mare, așa că s-a eschivat din nou, îndreptând capul:

– Nu pot să-ți spun pentru că nici tu nu mi-ai spus ceva despre mare…

– E greu să-ți precizez ceva. Nu vezi, mai aproape de mal este verzuie, mai departe, albastră spre bleu.

– Așa și ochii tăi. Câteodată sunt verzi, metalici, altădată, albaștri și mai calzi. 

– Ești sigur?

– Așa i-am simțit… Atunci când i-ai fixat pe mine.

– Pe tine?

– Da, de multe ori, sincer, am avut impresia că ai privit prin mine.

– Și-acum când te-am privit în ochi, ce culoare aveau? Pentru că o culoare aveau sigur…

– Nu știu. Erau prea aproape…

– Halal răspuns! Nu poți răspunde la o întrebare clară, tu care ești atât de original?

– Ce-ai vrea, să te mint? Nu mi-am dat seama…

– Te gândeai la altceva, nu la ce culoare aveau ochii mei în acel moment.

– De unde știi?

– Așa am simțit. Nu ți-am spus că te simt?! Nu poți să negi că am dreptate.

– Nu.

– Adică?

– Așa-i, mă gândeam că ești…

– Continuă…

– Că ești nefiresc de frumoasă!

Fragment din romanul „Mihai și Mihaela”, aflat în curs de apariție la Editura Tritonic.