(fragment din povestirea „Testamentul”)
… Îl găsiră primii pași ai înserării răsfoind teancul hârtiilor. Reușise cu dificultate extragerea lor din cutie. Unele apucaseră să îmbătrânească; ruginite și zdrențuite pe margini, cât pe ce să le distrugă. „Doamne, de când s-a apucat omul ăsta să ascundă ceea ce scrie? Și de ce?!” Intrase cu destul de mare dificultate în posesia manuscrisului. Despre părinții prietenului său nu reușise încă să afle mare lucru. Doar că își urmaseră fiul în tainicul tărâm al umbrelor la circa doi ani de la plecarea acestuia în partea incertă și lungă a vieții. Fuseseră descoperiți fără suflare în căsuța lor, după o săptămână de la deces. Le percepuse absența un vecin care îi mai ajuta la treburile gospodărești. Anunțase poliția. Un vârtej de supoziții și informații, cum se întâmplă în astfel de cazuri. Intrase în posesia epistolei destinate lui cu întârziere de aproximativ un an. Cutia ajunsese la vărul dinspre mamă al proprietarului ei. Fusese sigilată în manieră clasică; urme vagi ale sigiliului din ceară roșie se mai observau la o cercetare atentă. Consecința admirației aproape fanatice pentru „obiceiurile sănătoase”, statornice ale înaintașilor noștri în toate aspectele relațiilor sociale. Hazard sau predestinare, nu se hotăra să discrimineze. Neajunsul era pricinuit de materialul din care este confecționată… cutia. Oțel inoxidabil, din cel folosit pentru cuva mașinilor de spălat. Neîndoielnic, pentru remodelare, trebuia solicitat un tinichigiu talentat. După ce scosese hârtiile, o măsurase: 25/ 35/ 18, centimetri, firește. Căptușită pe interior, în întreaga suprafață, cu o peliculă de cauciuc sintetic. Montat la unul din cele două, să le zicem, capete, capacul împreună cu balamaua și pârghia încuietorii erau separate de interior cu o garnitură din același material cauciucat. Prelucrată să nu permită accesul umezelii, poate tocmai de aceea colile mai poroase, pentru maculator1, se scorojiseră.
Se opri din răsfoit. Ajunsese la o coală de caiet „studențesc” redactată cu o… mașină de scris. Cât de bucuros se lăudase Relu cu această „achiziție”, „ERIKA”. O cumpărase, nou-nouță, dintr-un magazin de papetărie din Baia Mare. Obținu relativ facil autorizația de folosire, după ce atașă cererii o coală cu toate semnele grafice de pe taste, semn că activiștilor partidului comunist le era frică de intelectuali, „dușmani ai poporului”, chiar dacă unii dintre aceștia își dovediseră obediența.
Câteva rânduri, părând a fi un poem, fuseseră scrise cu italice, conform formei sau, în fine, un fragment…; fiind primul exemplar, caracterele grafice gri ale acestuia aproape că dispăruseră, consecință probabilă a uzurii bandei imprimante, însă comentariul care urma era ceva mai lizibil. Gândi: „Ne-am obișnuit să credem că manuscris este doar documentul scris cu mâna folosind instrumentele clasice: pana, stylul, creionul, stiloul, pixul etc. Dar tot cu degetele mâinilor tipărim și la mașina de scris, ori, mai nou, tastaturile computerelor și ale telefoanelor!” Se aplecă să poată descifra textul:
„Îmi pare că m-a înscris cineva printre norocoși,
aparțin unei minorități disipate de-a lungul
și de-a latul tărâmului galactic al făgăduinței,
opțiunea stă în genomul perechii primordiale,
pentru că ar fi ales nesupunerea
în culisele aparentei obediențe,
pe cine pot păcăli manifestându-mă
vizibil cu doze variabile de ostentație?…”
Nu mai știu când am început să scriu aceste, hai să le zic, versuri. Mă ambiționam să cred că pot fi fericit, asta după ce conștientizasem despre ce era vorba: „Doamne-Doamne” îmi dăruise talent. Așa le-au zis preoții-parohi, Costin și Andreescu, părinților mei, observând manifestările-mi artistice spontane la orele de religie, dar și draga, severa, distinsa noastră învățătoare din școala primară, Lucia Marincaș, precum și excepționalul profesor de muzică, Octavian Mocanu, în etapa gimnazială (m-a desemnat, după o riguroasă triere, solist al corului școlii în timpul pregătirii spectacolelor de estradă și cor). Profesoara de limbă și de literatură română, Ana Goia, mi-a zgândărit tentația de a scrie compuneri marcate de biografism. Rudele și prietenii de familie mă felicitau, părinții mei erau mândri de harurile fiului lor și de opiniile celorlalți. Înmugurea, înflorea, dădea rod și se consolida în propriu-mi subconștient o a doua personalitate, bazată pe convingerea că avuseseră toți dreptate. Aducea bine a infatuare.
Nu e nicio bucurie, sau vreun avantaj, să fii unicul copil al părinților, și mă tenta mereu să scap de grija lor exagerată, mă fofilam, un cuvânt nu prea elegant, din zona argoului, folosit însă pe scară largă în diverse straturi sociale. Îmi găsisem ascunzișuri, ba în podul casei, lângă luminator, ba în hambar, sau șopron, sau lemnărie (cum îi spuneam cei ai casei), locuri unde îmi încropisem o ascunzătoare construită din baloturi de paie, ori în dosul tufelor de agrișe și de coacăze roșii în grădina din spatele casei. Riscam să devin mitoman, dar nu se întâmpla frecvent. Citeam mult și neîndrumat, adică necontrolat. Doar mama a început să-mi verifice lecturile, după ce trecusem în perioada puberală. Mai târziu, am întrebat-o de ce fusese atât de severă. Mi-a mărturisit că așa îi sugerase profesoara de limba rusă, o tânără învățătoare care suplinea catedra de limba rusă. Îi ducea, la sugestia acesteia, lista cu titlurile cărților pe care le citeam, precum și numele autorilor. După lovitura de stat din decembrie 1989 am aflat întâmplător că domnișoara „profesoară” fusese colaboratoare asiduă a instituțiilor de supraveghere și represiune comuniste.
Ai mei începuseră să se familiarizeze cu disparițiile mele intempestive, mai cu seamă tata; el „intrase în joc” de la început; dacă aveau nevoie de ajutorul meu, îmi căuta tiptil ascunzătorile și, atunci când mă găsea, mă dojenea prietenește. Nu-mi amintesc să mi se fi adresat vreodată folosind prenumele diminutival, Relu(cu), așa cum mă apelau mama și ceilalți membri ai familiei. Mă privea stăruitor câteva secunde, apoi formula direct, fără apelativ, doleanța sau „porunca”. Îmi zicea, uneori, în tonalități cerute de circumstanțe, „dragul tatii”: „hai, dragu’ tatii, că avem nevoie de ajutorul tău!”. Îmi ascundeam mugurii de revoltă în culisele zâmbetului supus (diplomație incipientă?!), lăsam cartea pe grindă, cu vreun fir de pai sau un spic între paginile unde întrerupsesem lectura, și îl urmam.
Traversam finalul pubertății sau primul „stagiu” al adolescenței. Nu cred să mă înșele memoria, în vacanța de vară dintre clasele a șasea și a șaptea, mama îmi dăduse o carte având copertele și marginile paginilor vișinii, editată de „Institutul Vorel” din Piatra Neamț. M-a rugat să citesc începând cu pagina unde a lăsat semnul de carte. Apoi a continuat să-și vadă de treburi. Nu mi-a luat mult lectura paginilor respective, dar am simțit nevoia să le recitesc. Conținutul viza apariția și evoluția sexualității masculine, cu avertismente privind deviațiile din perioada adolescenței, dar și cu unele soluții de contracarare. Printre acestea – cunoașterea și supravegherea discretă a anturajelor. Una dintre sugestii privea implicarea puberului în treburile gospodărești ale familiei, cu obiective cotidiene precise. Ce să spun?! Sunt convins că ai mei citiseră din doască-n doască tomul(ețul) respectiv (circa 450 de pagini, format „livre de poche”, sau prima serie a colecției „Biblioteca pentru toți”), pentru că, pe lângă pregătirea lecțiilor și a temelor de casă din ziua următoare, mă angajaseră în sarcini zilnice permanente, cum, de exemplu, cina și adăpatul păsăretului de curte (și aveam, o-ho!, mulțumim Domnului!, curci, gâște, rațe, găini, bibilici) și ale porcilor; apa o scoteam și o căram cu gălețile de la fântâna vecinului din spatele casei noastre (nici astăzi nu știu exact cum îl chema: Úlbrecht, sau Úlberth!). Vinerea (și marți, mai rar, când se apropiau sărbătorile), mama frământa aluat pentru pâine, după ce stătuse la dospit. Aranjat între două frunze mari de varză albă, în copăița acoperită cu ștergarul alb din cânepă, îl duceam la brutăria de pe malul văii, de unde, la ora stabilită de brutari, aduceam pâinea coaptă, rotundă și pufoasă, din a cărei coajă rumenă rupeam pofticios câte o schijă pe care o mestecam fericit că am acest privilegiu. Distanța dintre brutărie și casă era de aproximativ o sută de metri.
Aș îndrăzni să afirm că eram un copil ascultător. Copiii familiilor de pe strada noastră, 1 Mai, cu vârste apropiate, diferența fiind de maximum cinci ani între cel mai „bătrân” și prâslea, ne împărțiserăm în două cete. Una, a celor care locuiau între bariera de cale ferată și clădirea hotelului-restaurant „Unio”, iar a doua – de la hotel spre centru. Să nu vă imaginați că între cele două grupuri (nu ne era cunoscută noțiunea „gașcă”) avea loc vreun conflict violent! Ne „războiam” noi, înarmați cu săbii, puști și pistoale din lemn, pe care ni le ciopleam singuri cu prețul unor zgârieturi, sau răni tăiate pe degetele mâinii suport, însă le foloseam cu precădere simbolic. Era mai degrabă un joc de-a v-ați ascunselea (de-a ascunsa) și ne duelam ca în primele filme de capă și spadă la care aveam acces, însoțiți de părinți sau de cadre didactice, la cinematograful care fusese instalat, pentru o perioadă, în fostul restaurant al hotelului, apoi în sala de festivități a Bisericii Calvine, metamorfozată în „Cămin Cultural”. Nucleul cetei din care, fiind cel mai în vârstă, făceam activ parte, era alcătuit din Szabó Feri, Gyuri Mărcuș, prâslea Mircea Marincaș, cărora ni se raliau din când în când frații Ștefan (Ștefi) și Constantin (Doru) Lupșa, Jurás Rolland (Roly), Stein Anton (Jayli), Ioan Creștin (Nașu) și Alexandru (Duțu) Pop, Mihai Bota, frații Radu și Florin Mocanu. Existau în zona centrală a localității noastre doar șapte clădiri cu (un) etaj, distribuite parcă intenționat să domine arealele: Clădirea Băncii, astăzi – sediul Primăriei și al Consiliului orășenesc, Tribunalul și Judecătoria, actualmente – Spitalul Orășenesc, Hotelul Unio, acum – birouri și spații comerciale, plus patru construcții domiciliare, cu locuința la etaj și spații comerciale la parter. Toate au intrat în proprietatea statului după repatrierea proprietarilor în Palestina, așa cum se răspândise acțiunea în rândul populației băștinașe. Mai rezistă doar una, care aparținuse familiei ceasornicarului Fried, cu ale cărei fete extrem de frumoase fusesem coleg de școală…”
Mircea își îndreptă spinarea, își șterse cu dosul palmelor ochii înlăcrimați din cauza efortului, zâmbi trist pentru a nu știu câta oară, se întoarse și părăsi încăperea răsuflând ca după un mare efort fizic.
1 Caiet din hârtie brută, poroasă, indicat pentru ciorne și variante incipiente.
+ There are no comments
Add yours