Gheorghe Moga, De ce spunem așa

Există, se știe, o tradiție a dialogului, pe diferite canale, între vorbitorii limbii noastre, curioși să afle de unde „vine” un cuvânt sau care este varianta fonetică/grafică a unui neologism, și specialiștii domeniului, lingviștii. Cei vârstnici își amintesc de lămuririle pe care Alexandru Graur le dădea, pe calea undelor, ascultătorilor dornici să-și nuanțeze exprimarea, să-și verifice intuițiile lingvistice. Revista România literară a oferit, ani la rândul, spațiu unor lingviști (Al. Graur, T. Hristea, G.I. Tohăneanu, Rodica Zafiu) preocupați, deopotrivă, de aspectul normativ și de cel stilistic al unui termen. Numele lui Marius Sala, prin „Aventurile unor cuvinte românești”, și cel al Rodicăi Zafiu, cu referire la rubricile „Păcatele limbii” din România literară și „Cuvinte nepotrivite” din Dilema, apar frecvent și în tabletele publicate de Eugen Lungu sub titlul „Lumea în cuvinte și expresii” în revistele de cultură de la Chișinău. Eugen Lungu este critic și istoric literar, membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova și al Uniunii Scriitorilor din România; din 1995 este redactor-șef al Editurii ARC. În urmă cu un deceniu, prezentam în paginile acestei reviste cartea lui Eugen Lungu intitulată De ce spunem așa. În ciuda neîncrederii exprimate de autor în Argument („Propun cu jenă această carte, deoarece nu mă reprezintă. Apar în ea ca un novice, în postura de amator și diletant, după ce, de bine, de rău, cărțile publicate anterior nu au trecut neremarcate în arealul criticii literare…”), volumul, conținând glose referitoare la obârșia și aventura istorică a unor cuvinte, la migrația lor, la metamorfozele spectaculare și la legăturile de rudenie, s-a bucurat de aprecieri favorabile, beneficiind și de o prezentare a lui Dan C. Mihăilescu în emisiunea „Omul care aduce cartea” de la ProTv. Cărțile „de specialitate” publicate în anii ce au urmat (Panta lui Sisif, Poetul care a îmbrățișat luna, Complexul Orfeu, Artă și critică) i-au adus binemeritate premii.

Dar curiozitatea lingvistică provocată, la lectură, de un cuvânt nou/vechi, de o expresie metaforică, de o evoluție semantică surprinzătoare, de o abatere de la (orto)grafie nu-l părăsește pe E. Lungu și-l „trimite” la dicționare și enciclopedii. Căutările se concretizează, cel mai adesea, într-o poveste/istorie a unui termen cu tot ce presupune aceasta: prima atestare, evoluția semantică, etimologia, corespondenții din alte limbi etc.

Fiindcă năravul din fire n-are lecuire și fiindcă fișierului obișnuit i s-a adăugat „sertarul” digital, Eugen Lungu… recidivează, tipărind, anul acesta, un al doilea volum De ce spunem așa 2 cuprinzând „răspunsuri la întrebările colegilor sau comentarii la anumite dificultăți de limbă sesizate de ei” și controverse legate de uzul unor termeni.

Textele sunt grupate în patru secțiuni: Lorem ipsum, Cine dictează norma?, Câmpiile Tenechiei, Cicero și ideea de humanitas. Structura textelor este una diversă, ușurând lectura. Unele pagini au o tentă eseistică [Frumusețea care (nu) va salva lumea, „Le nez violet de l’hiver”, Obsedantul deceniu, Litigii literare de cândva]. Care sunt cuvintele asupra cărora zăbovește Eugen Lungu? Unele sunt cuvinte uzate (amic, amor), altele sunt cuvinte preferate (comarnic,cormană); unele sunt vechi, cu sensuri uitate (bour), altele sunt foarte noi, alese de internauți (Goblin mode, în care goblin înseamnă spiriduș, drăcușor, elf, adică „un tip blazat, cu un caracter conflictual și mereu pus pe ceartă și șotii” este alesul anului 2022; în 2023 cuvântul ales de dicționarul Oxford este termenul argotic rizz sinonim cu șarm, seducție, reușită în arta seducției). Paginile în care se explică etimologia unor cuvinte se citesc cu interes. Iată un exemplu… Cuvântul mapă, cu cele câteva sensuri ale sale, a ajuns la noi prin germană (Mappe) și franceză (mappe). „Toate însă converg spre termenul latin mappa-fanion, dar mai ales șervet. Romanii, când plecau în vizită, luau cu ei neapărat și o mappa (un șervet), în care, la întoarcere spre casă li se înveleau bucățile neconsumate din desert. Printre altele, e un obicei practicat și de gospodinele noastre. Atât doar că nimeni nu se mai încumetă să vină cu propriul șervet. În sculptura romană, unele personaje sunt înfățișate cu aceste mappa în mână”. Unele cuvinte au o „etimologie nobilă” (urină provine din lat. pop. aurina care trimite la aur), altele mai păstrează, uneori, accepția negativă de la obârșie („în latină minister înseamnă slujitor, servitor, derivat de la minor minus, adică mai mic, la fel cum termenul magister – mai-marele, căpetenie, șef e în raport cu magis, care se traduce prin mai mare. În concluzie, minister era un slujitor de condiție umilă, menit să servească o persoană importantă”).

Socotim ilustrative, pentru modul în care se încheagă „răspunsurile” autorului la întrebările colegilor, paginile intitulate Lapte de buhai. În primul paragraf se numește evenimentul care provoacă primul imbold: „La o agapă prietenească… s-a pomenit de bucate care ar intra azi în atenția celor de la antidrog – turtele cu mac și laptele de buhai”. Este transcris apoi un fragment din Amintirile lui I. Creangă, cel în care sunt pomenite bucatele (bob fiert, găluște, turte cu julfă și vărzare) dăruite copiilor care-l însoțeau pe preot la Bobotează. Autorul prezintă mai apoi sensul substantivului julfă: „sămânță de cânepă; mâncare de post făcută din sămânță de cânepă pisată cu apă și amestecată cu miere; zeamă obținută prin fierberea seminței de cânepă”. Ca să înțelegem originea „gastronomică” a expresiei lapte de buhai se continuă: „Boabele de cânepă se terciuiau și se combinau cu zahăr, miere sau alte ingrediente. Ieșea ceva de culoare albă, așa cum e laptele, de asta i se mai spune lapte de buhai”. Ajuns aici, autorul simte nevoia unor delimitări: „Evident când zici astăzi cânepă, zici drog. În trecut însă… nimeni nu folosea cânepa sau macii în alt scop decât cel pur alimentar. E sfântul adevăr”!

Urmează concluzia: expresia lapte de buhai e o metaforă, care sugerează conceptul de ceva care nu există și se adaugă altora (lapte de pasăre, sănătate de fier, zeamă de clopot, nervi de oțel; cui de tei) create printr-un procedeu de ars combinatoria a doi termeni cu înțeles contradictoriu.

De bună seamă, prin apelul la textul literar în care orice cuvânt are șansa „înnobilării”, prin dezvăluirea aspectelor semantice ascunse ale unor expresii, prin tenta polemică a unor pagini și prin umorul altora și acest volum al filologului Eugen Lungu va fi apreciat de cei preocupați să valorifice resursele expresive ale limbii române.