Poezie în română la Tel Aviv și la Haifa

Poet echinoxist, critic literar și traducător, Ion Cristofor e și un ebraist „sui-generis” de cursă lungă. Astfel, O istorie a literaturii de limbă română din Israel vol. I – Poezia, Editura Napoca STAR, Cluj-Napoca, 2023, vine în urma altor remarcabile contribuții în domeniu: Scriitori din Țara Sfântă (vol. I, 2000; vol. II, 2002; vol. III, 2004) și Românește la Ierusalim (2012; ediția a II-a, 2013). Actualul volum se deschide printr-o introducere cu rol de fișă bibliografică asupra personalităților evreiești din cultura română. Totodată, ea e și un eficient compendiu al periodicelor și al cenaclurilor literare de limbă română din Israel. Poeții încatalogați în sumar sunt în număr de 48, la care se adaugă șase umoriști. Spre finalul textului introductiv, Ion Cristofor clarifică, într-un paragraf distinct, rosturile demersului său istorico-literar: „Cartea de față intenționează să facă un mic pas în întâmpinarea acestor confrați ce aparțin de drept și literaturii noastre, printr-o lectură lipsită de inhibiții și prejudecăți. Prin forța împrejurărilor, cartea noastră nu reține toate numele menite să ilustreze bogăția și diversitatea literaturii create în limba română în Țara Sfântă, dar e în măsură, tragem nădejde, să sugereze amploarea unui fenomen cultural ieșit din comun.” Despre arhitectura textelor din volum se cuvine să spunem că, unind o parte descriptivă cu judecăți de valoare, uneori explicite, dar mai adesea implicite, e cea a portretelor de dicționar.

Odată cu primele medalioane, observăm aplecarea criticului spre a extrage din opera fiecărui poet o caracteristică predominantă. La Livia Abba, constată „un lirism al exuberanței vitale”, însoțind adesea o poezie de tip ocazional. În lirica Emiliei Ataba, după stabilirea în Israel, încolțește sentimentul dezrădăcinării. O poezie mai reflexivă, cu accente de meditație, scrie Gabriela Baddour, care s-a format spiritual în ambianța generației ’60. La Beatrice Bernath, cu studii de artă plastică la Cluj, spre a-i ilustra formula lirică suprarealistă și imaginarul debordant, citează integral un lung poem intitulat Filmul meu. Etgard Bitel, autor și al unei antologii a poeților evrei de limbă română, „refuză retorismul în favoarea unei expresii lapidare, uneori încifrate”. Delia Bodea Iacob e, în primul rând, o talentată prozatoare. Ca poetă, are certe afinități cu Lucian Blaga. Un caz aparte îl reprezintă Marlena Braester, la care, textele în limba română sunt traduceri (ale autoarei) din limba franceză. Fiind vorba despre un poet cu adevărat important, aici, Ion Cristofor devine un subtil hermeneut al textului poetic: „Imagine a timpului devastator, deșertul pare că modulează însăși construcția poemelor, structura scriiturii, alcătuită adeseori din fragmente. Totul sugerează sfărâmarea textului în unități mărunte, de sine stătătoare, asemenea firelor de nisip. Se impune aici o estetică a fragmentarului, în care versurile au o mișcare delicată, amintind dinamica firelor de nisip sub brizele ce stăpânesc marile întinderi deșertice.” Specia lirică, care capătă o nouă vigoare sub pana lui Shaul Carmel, este psalmul. La acest autor, temele religiosului se împletesc frecvent cu cele ale cotidianului impur. Luiza Carol este importantă prin transpunerea în limba română a poetului-filosof evreu, cu origine spaniolă Yehuda Ben Shmuel Halevi (1075-1141). Poezia ei propriu-zisă e una cu accente ludice, pendulând între manierism și virtuozitatea retorică argheziană. Despre poetul-actor Felix Caroly aflăm că e „fondatorul primei școli de pantomimă din România”. Urzind o mitologie a eșecului existențial, poezia sa se apropie de cea a lui Emil Botta.

Artist complex, mergând de la epigramă și caricatură, la ilustrația de carte, Andy Ceaușu e și „un spirit atras de o formulă gnomică, de un lirism intens reflexiv”. Fiu al Moineștiului lui Tristan Tzara, unul din întemeietorii dadaismului, A. Clain devine traducătorul, cu ochiul unui modern, al câtorva cărți ale Bibliei, în timp ce opera sa originală va cuprinde cronici versificate și savuroase improvizații poetice pe teme de actualitate politică și socială. Despre Iudit Coman aflăm că, în poezie cultivă o relație fragilă cu viața, sub forma unor pasteluri psihologice, de o resemnată înțelepciune. Sebastian Costin e prezentat, mai întâi, ca traducător în limba română al poeților ebraici contemporani, într-o strălucită antologie, La marginea cerului, apărută în 1981 la Tel Aviv. Calitățile de poet îi sunt ilustrate prin reproducerea unei capodopere, Balada din Far-West, o parabolă în registru parodic a destinului omenesc. În anii liceului bucureștean, Sandu David scria versuri influențate de Bacovia și Voronca, iar după stabilirea în Israel, devenit poet de limbă ivrit, despre noua sa ipostază, Al. Mirodan va putea spune că dacă zgârii „cu unghia palimpsestul ebraic, dai peste stări de spirit târgoviștene”. „O sensibilitate profundă, o neliniște luminoasă prezidează și poemele românești ale lui Andrei Fischof”, care, adesea își concepe versurile la modul aforistic. La Maria Găitan-Mozes găsim o poezie a sugestiei, însoțită de grația crispării. Arestat în două rânduri pentru activitate sionistă de către un guvern stalinist de inspirație comunistă, Albert Goldenberg scrie o poezie a închisorilor, asemănătoare, și ca valoare, celei scrise de Radu Gyr. Acest filon e adâncit de experiența Holocaustului, și ea transfigurată poetic. Opera poetului în discuție se întregește și cu o latură onirică, dovedind rafinament și spirit carnavalesc. Poezia lui Mircea Gorun, străbătută de „sentimentul tragic al vieții” își are geneza într-o dramă familială de proporții cum poate fi pierderea timpurie a unei fiice. Adrian Grauenfels e o personalitate polivalentă, excelând ca eseist și traducător de poezie în limba română, nu doar din ebraică. În plan poetic, prin imaginația grotesc-ironică și prin adoptarea unor tehnici suprarealiste, se apropie de postmodernism. Poezia lui Solo Har aduce cu o confesiune șoptită, de o serenitate culeasă parcă din paginile Bibliei.

Primul scriitor român sanctificat, Ioan Iacob Hozevitul, scrie o poezie simplă, amintind de candoarea icoanelor pe sticlă. El „rămâne în domeniul literaturii un versificator inocent, lipsit de expresivitate, palid în comparație cu marii poeți religioși ai literaturii noastre”. Urmează, în cartea lui Ion Cristofor, un detașament de alți 10-11 poeți care locuiesc în chip poetic peisajul Țării Sfinte, întreținând acolo flacăra verbului românesc. Poemele lui Iulius Iancu sunt construite în jurul motivului „ubi sunt”. Cele ale Mioarei Iarchi-Leon au „o grație de caligrafie japoneză”. Solo Juster e „un scrib al memoriei rasei sale, al umanității, notând momentele dramatice ale unei istorii tragice”. Paul Kidrom cultivă poemul scurt, dar de mare intensitate. Lui Radu Klapper, urâtul existențial îi repugnă chiar și sub latură estetică, poetul lăsându-se absorbit de zonele paradisiace ale ființei. Rabanit Debora Landman „conservă, cu o fervoare de preoteasă, virtuțile versului clasic”. Reperele operei lirice a Taniei Lovinescu, care e și prozatoare, sunt adunate, prioritar, din lumea iudaică. Riri Sylvia Manor cultivă o poezie intelectualistă, combinând inserția de cotidian cu livrescul. În volumele Biancăi Marcovici găsim toate trăsăturile liricii postmoderne. Pentru Liana Maxy, poezia e, în primul rând, anamneză. Actrița Ana Negreanu, în opera poetică, pare a descinde din Francisc de Assisi, textele ei fiind rugăciune și ritual. Avangardiști sau suprarealiști, colaboratori la cunoscuta revistă „Alge” și „unu”, Sesto Pals și Paul Păun sunt și valori ale poeziei universale. Primul va ajunge la o lirică ceva mai „așezată” spre sfârșitul vieții, debutând în volum abia la 65 de ani. Contestând convențiile limbajului și tradițiile estetice osificate, „creația lui Paul Păun se constituie ca una din paginile cele mai incitante ale poeziei avangardiste românești, iar numele lui figurează cu cinste în rândul celor mai îndrăzneți exploratori ai noului din literatura noastră”. Între ei stă, cu lecția avangardiștilor natural asimilată și cu o operă temeinică, Noemi Pavel. Două direcții distincte pare a avea poezia ei: „superba «insolență» a tinereții, cu gusturi iconoclaste, de sfâșiere brutală a convențiilor” și „notația prozaică a evenimentelor cotidiene, reținute cu o detașare impersonală”.

Urmează și alți autori care, ca și în prima parte a cărții, nu se desprind neapărat în personalități de prim rang ale poeziei, cultivându-și lirismul într-o zonă a onorabilității literare. Între aceștia, poemele austere ale lui M. Rudich se compun din „fragmente ale unei cronici dramatice a iudaismului, a istoriei umane de pretutindeni”. Mare istoric și arheolog, Silviu Sanie cultivă, într-un volum cu titlu splendid, Soarele se face lună, „o poezie intens reflexivă, ascetică, cu o imagistică subtilă”. Talentată prozatoare, Rely Schwartzberg e și „adeptă a poeziei în ritmuri clasice sau a unui modernism moderat.”. Eran Sela e un sonetist impecabil, surprinzând în versurile sale „numeroase din paradoxurile ființei moderne”. Văzut de istoricul literar Ion Cristofor drept „cronicar al nenorocirilor secolului XX”, Benedict Solomon scrie o poezie de „simplitatea și percutanța unui strigăt expresionist”, „Cu un simț cehovian al realului”, dar și al absurdului urmuzian, Vlad Solomon e citat în volum cu o de netăgăduit capodoperă. Ion Știubea e un virtuoz al haikuului. Paginile despre Elena Esther Tacciu se constituie într-un veritabil portret de cercetător al romantismului și eminescolog. Cele despre poetă sondează coșmaruri lirice și confesiuni despre două patrii sub asediu: România comunistă și Israel. Regizor de film, ca poet, Zoltan Terner „are marele dar de a privi sub unghi ironic, dezinvolt, problematica gravă a morții”. Poezia lui George Vigdor e cea a unui ziarist talentat, care are ochi și pentru sordidul cotidian. Un poet cu relief interior, stăpân pe energiile ascunse ale limbajului, Dan Voinescu, încheie seria celor propuși de Ion Cristofor în prima parte a volumului său.

Partea a doua se reduce la șase poeți umoriști, unii cu nume bine cunoscute din mass-media românească: Mircea Aristide, Yona Atlas, Lică Bluthal, Octav Moscuna, Ion Pribeagu, Sadi Rudeanu. Prin scrisul lor de o calitate certă, aceștia acoperă toate tipurile de text umoristic: parodia, schița, epigrama, fabula, cronica ritmată, farsa și calamburul, scheciul, pamfletul. Încă de la primul ei volum, cel consacrat liricii, cartea lui Ion Cristofor reliefează poeticitatea limbii române, factor motivant al perpetuării graiului „lui Eminescu și Arghezi pe acel petic de pământ pe care a pășit cândva Iisus Cristos”.