Elina Adam, Visul

S-a dus să moară în ochii lui… gândul acesta îi rămăsese ca un gust nemaiîntâlnit, amplificat de visul nefiresc pentru dorința ei. Dar ce vise erau firești? Se făcea că nu era doar el, era și celălalt, amândoi plimbându-se în orașul lor, al celor trei care fuseseră cândva, într-un timp care făcea legătura lor să pară indestructibilă. În vis, cei doi au trecut pe lângă ea fără măcar s-o bage în seamă, ca și când ar fi fost orbi. Starea pe care o simțise atunci, – o durere pe care o primea cu anevoie în trup –, era grea, vâscoasă, de netrecut. În vis, se urcase în autobuzul în care ar fi trebuit să fie și ceilalți doi, dar îi văzu mai apoi, prin sticla cenușie a geamului, de cealaltă parte a străzii, nepăsători, și pe ea neputincioasă, îngrădită cumva, lipsită de orice posibilitate de a coborî. Ca și cum viața ar fi trecut pe lângă ea, ca și cum ar fi fost lipsită de orice posibilitate de a acționa asupra ei, de a interveni.

Chipul din oglindă i se păru, deodată, prea bătrân. Atâtea bătăi de pleoape, miliarde și miliarde, atâtea închideri și deschideri, reverii, evadări, absențe. Ce frumoși sunt ochii oamenilor când poartă acoperământul de pleoape și gene! La fel de frumoși să fie și în afara trupului? Cum ar fi să-i scoată, seara, ca pe un aparat dentar, să și-i pună într-un pahar, și să se pregătească de culcare? Poate că ei sunt cei care o împiedică să viseze cum ar fi dorit. Poate că visul ei ar fi mai ușor de ademenit fără cele două bile pline cu umoare, grele de amintiri, doldora de cuvinte nespuse. În timpul somnului, pielea pleoapelor închise s-ar umfla și s-ar coborî, în ritmul respirației, nemaiavând pe ce să se odihnească. Dar dacă, în loc de ochi, ar putea adăposti, acolo, visele? Cum s-ar așeza pleoapele peste ele? Ar avea materie? Formă? Nu, e clar, visele, dacă e să fie, sunt ca un abur. Cum să adăpostești un abur în două orbite? Știa și ea că trebuie să schimbe visul, era vital să viseze visul potrivit.

Cu mișcări fără grabă, ca și când ar fi fost ultimele gesturi înainte de o mare încercare, se spălă pe dinți, pe față, simțind cu buricele degetelor fiecare contur al feței, al obrajilor, aripile nasului, firele de păr ale sprâncenelor. Își mai privi o dată chipul, cu atenție sporită în zona pleoapelor, făcu câteva rotiri de globi oculari, nu înainte să aplice serul pentru noapte, și merse la culcare. Camera era răcoroasă și calmă. Își privi patul. Cu o mișcare fermă dădu plapuma la o parte și se așeză pe marginea patului. Își dădu jos șosetele și le lăsă lângă pat. Podeaua era rece. Își privi palmele. Vinișoarele verzi-albastre, pe pielea cu riduri mici, nenumărate, pulsau și ele în ritmul accelerat al inimii. Nu avea de ce să-i fie teamă. Era ceva ce trebuia să facă. Scoase mai întâi ochiul drept și îl puse cu grijă în palma stângă, apoi pe cel stâng. Prin pielea degetelor îi simțea calzi, aproape trepidând. Stați aici, gândi ea, așezându-i cu grijă într-un recipient special conceput pentru globi oculari. Respiră adânc de două ori, se întinse apoi pe spate, cât putu de comod, trăgând ușor plapuma peste ea și gândindu-se că este mai ușoară cu câteva grame. Dură câteva minute până ce deveni conștientă de senzația ciudată a pleoapelor lăsându-se înăuntru, ca și când ar fi fost absorbite de ceva, pentru ca apoi să fie expulzate, ușor, spre în afară. Încercă să nu se concentreze prea tare asupra acestui aspect și începu să își imagineze cum avea să schimbe visul. Ei trei, din nou, ca atunci, demult, în timpul fără întoarcere. Întâlnirea avea să se producă, da, de data asta nu o vor mai ocoli, nu o vor mai ignora, își vor aminti. Pe toată durata acestui exercițiu nici nu realiză cum alunecă ea însăși într-o stare de reverie. Pe farfuria specială, cei doi ochi se așezară și ei în poziția de visat, vibrația dintre ei se amplifică și deveniră, dintr-odată, mai strălucitori. Visau și ei că se întorc acasă, acolo unde le era locul. Știau că acesta era doar limbul din care aveau să scape curând.