Alexandru Jurcan, Sulina și Tarkovski

Nu știu precis ce mă atrage la Sulina, dar acolo sunt în acord cu mine însumi și o autarhie spirituală mă cucerește imediat. Normal că și în vara acestui an am descins acolo, tot pe calea apelor (e singura posibilitate). Orașul se întinde de-a lungul Dunării și are aproape patru mii de locuitori. Cred că atestarea documentară e de prin 950. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Sulina a fost distrusă de bombardamentele sovietice în proporție de 80%. Stuf, papură, nuferi, sălcii și frasini. Clipocitul nostalgic al bărcilor, lumina rarefiată, tremurătoare, plimbările de seară pe un fel de Promenade des Anglais, lungul drum spre plaja solitară, arbuști însetați, vaci și cai, scoici desenând figuri fragile pe nisipul umed, Cimitirul maritim, dar și Farul Vechi, unde era cabinetul de lucru al lui Jean Bart. Născut într-un „orășel colbăit de provincie, unde casele se confundă cu lutul” (George Călinescu), Jean Bart a luat drumul apelor și s-a făcut marinar. Deschid cartea sa, Jurnal de bord, la pagina cu… Sulina, 1 august, 1908, unde nota despre „ochiul roș obosit al farului” privind „vasul în goana lui nebună de pasăre de noapte, ce într-o legănare zbuciumată își moaie parcă vârful aripelor desfăcute în negrul apei și al pustiului întins, fără margini”. Cum trece timpul? Îmi plac clădirile delabrate, părăsite, mirosind a vanitas vanitatum. E singurul loc unde nu doresc reconstrucții, renovări, nu critic ceea ce e în paragină. Acolo simt ideea capătului de lume, fără să mă adâncesc în tristețe. Accept revelația „când știi că visu-acesta cu moarte se sfârșește…” (Eminescu). Atunci trebuie să prinzi fiecare clipă de gât și să-i storci savoarea. Orașul pare bătrân, înțelept, tolerant, străbătut de câini fără stăpân, blânzi și afectuoși, așteptând o bucată de pâine.

Pe malul drept e orașul. Malul stâng pare pustiu, cu clădiri dezafectate, cu o tăcere minată, misterioasă. Acolo e… Tarkovski, cu sentimentul infinitului, apa în care zac obiectele lumii, odată cu pierderea edenului sufletesc. Știu că aici bântuie Călăuza, printre miracolele din Zonă, iar „cei cu gânduri murdare nu au șanse de supraviețuire în Zonă, sunt în mare pericol”. La Sulina mă reîntâlnesc cu Tarkovski de fiecare dată, ceea ce mi se pare un miracol tămăduitor, mai ales că mereu sunt… acceptat.