Vasile Burja, Școlile Blajului – popasuri aniversare

În urmă cu 270 de ani, la 11 octombrie 1754 avea loc un eveniment crucial în istoria conștiinței și culturii naționale, deschiderea primelor școli sistematice și moderne din istoria românilor, la Blaj. Aceste școli constituie piatra de temelie pe care s-a clădit ulterior templul redeșteptării noastre naționale, „fântâni ale darurilor”, cum le-a numit întemeietorul lor, episcopul Petru Pavel Aron, și locul de unde „a răsărit soarele românilor”, după cum se exprima lapidar Ion Heliade-Rădulescu, în încercarea de a fixa rolul fundamental al școlilor din Blaj în istorie.

Fără Școlile Blajului, istoria românilor ar fi fost altfel trăită și scrisă. Dacă monumentul Columna lui Traian reprezintă certificatul de naștere al poporului român, Școlile Blajului pot fi considerate certificatul de botez al acestuia. În tradiția populară, copiii nu erau scoși din casă înainte de botez. A fost necesară înființarea școlilor blăjene pentru ca românii să fie conștienți de identitatea lor și să se afirme ca națiune cu drepturi depline. Prin școlile lui, Blajul devine o tranziție în arc de curcubeu, care leagă Roma cea mare de pe Tibru cu Roma cea mică de pe Târnave.

Înființarea școlilor din Blaj a fost rezultatul unor împrejurări istorice interne și externe, care au făcut necesar și posibil acest eveniment. Pe de-o parte avem lupta românilor ardeleni de emancipare națională, politică și socială, inițiată de episcopul Inochentie Micu-Klein, iar pe de altă parte avem influența politicii iluministe, promovată de autoritățile aulice și guberniale în materie de cultură și învățământ¹. Desigur că aceste școli sunt creația Bisericii Greco-Catolice care, prin proiectul de țară lansat la vremea respectivă, valabil și astăzi, a promovat valorile istorice care caracterizează ființa poporului român: „latinitate și romanitate, na­ționalism și occidentalizare”².

Istoriografia asupra școlilor din Blaj este destul de bogată și este explicabilă prin rolul pe care l-au avut în istoria națională generațiile de profesori care au activat aici și generațiile de elevi formate de ele. Referințele istorice, din care unele au o vechime apreciabilă începând cu Samuil Micu, continuând cu Timotei Cipariu, Nicolae Brânzeu, Augustin Bunea, Zenovie Pâclișanu etc. se referă, în special, la aspectele organizatorice ale școlilor, dar există și numeroase lucrări datorate unor istorici, filologi, scriitori care reliefează rolul acestora în cultura și istoria noastră națională.

În plan cultural, Școlile Blajului reprezintă, în primul rând, nașterea iluminismului românesc, prin Școala Ardeleană, cu reprezentanții săi Petru Maior, Gheorghe Șincai, Samuil Micu, Ion Budai-Deleanu, la care se adaugă, ulterior, Timotei Cipariu (părintele filologiei românești), Simion Bărnuțiu, George Barițiu, Aron Pumnul, Andrei Mureșanu ș.a.

Sub aspect istoric, Blajul și școlile lui reprezintă momente cruciale din lupta românilor ardeleni pentru emancipare națională și socială, identificându-se cu celebrul document politic „Supplex Libellus Valachorum” din 1751, Câmpia Libertății din 1848, „Pronunciamentul” din 1868, „Memorandumul” din 1892, momentul 1918 când s-a realizat România Mare și, nu în ultimul rând, cu lupta îndârjită împotriva comunismului, dacă îi avem în vedere pe Iuliu Maniu și Corneliu Coposu, formați la Școlile Blajului.

Rezumând caracteristicile esențiale ale Școlilor Blăjene în ceea ce se cheamă „Spiritul Blajului” , poetul Radu Brateș sintetizează câteva direcții: naționalismul intransigent dincolo de orice sacrificiu, devotamentul pentru cultura românească și o superioară concepție de trăire creștină, conștiința descendenței latine din neamul cel mai puternic și mai nobil al Antichității, pasiunea pentru istorie și dragostea nemărginită pentru limba românească, atitudinea superioară de a pune la o parte toate interesele particulare, chiar îndreptățite, când e vorba de cauza națională³. Învățătura din Școlile Blajului s-a revărsat prin absolvenții lor nu numai în toată Transilvania, ci și dincolo de munți, în toată România, realizând „redeșteptarea culturală, națională și politică a întreg neamului românesc, între granițele sale firești, de la Nistru până la Tisa, pe cari Gheorghe Șincai le preconizează pentru întâiași dată, în viziunile sale de proroc al gândurilor mari”⁴.

Unirea cu Biserica Romei din 1700 a găsit o situație dramatică din punct de vedere al accesului la învățătură a românilor din Transilvania. Nu exista nicio școală românească în tot Ardealul și de multe ori nici preoții sau cântăreții bisericești nu știau carte. Apare atunci firească dorința episcopilor uniți de a înființa școli pentru credincioșii lor, nu numai pentru transmiterea și receptarea învățăturilor religioase, ci și pentru conștientizarea la un nivel superior a realităților culturale, sociale, naționale și istorice în care trăiau. Este semnificativ în acest sens convingerea episcopului Petru Pavel Aron care îi spunea sorei sale: „sabia nu străbate prin întuneric; prin întuneric numai lumina străbate și numai lumina răzbește asupra întunericului. Numai omul cult și religios se poate entuziasma; alții se pot fanatiza; va fi flacără dar lumină și căldură nu… Eu împărtășind planul meu și al lui Klein, și aprobându-l și el în toată întinderea, mă voi încerca a pune piatra fundamentală la redeșteptarea națiunii prin știință și cultură”⁵.

Deschiderea școlilor din Blaj este opera episcopului Petru Pavel Aron. Acesta preia proiectele și realizările înaintașului său, I.M. Klein, și îi desăvârșește opera pe tărâm cultural, înființând la 11 octombrie 1754, cu aproape o lună de zile înainte de a fi consacrat ca episcop, trei școli: școala de obște (primară), „deschisă tuturor și de toate vârstele pentru a se deprinde în cetanie, cântare și scrisoare, nici o plată de la ucenici așteptându-se”; școala latinească (gimnaziul), care avea ca obiectiv învățarea limbilor străine (latina, în primul rând, maghiara și germana), precum și unele cunoștințe științifice; școala de preoție destinată pregătirii viitorilor preoți, prin cele două seminarii (seminarul crăiesc din Mănăstirea Sf. Treimi și seminarul diecezan al Bunei Vestiri). Desigur, deschiderea școlilor nu ar fi fost posibilă fără existența dascălilor care să-i învețe pe elevi, și primii dintre aceștia au fost Constantin Dimitrievici la școala de obște, Grigore Maior la școala de lătinie, Atanasie Rednic și Silvestru Caliani la școala de preoție.

Asupra momentului deschiderii școlilor și a organizării acestora în primii ani s-a scris mult și în mod repetat, de aceea nu mai insistăm și prezentăm succint evoluția școlilor din Blaj, evidențiind numele episcopilor care au contribuit la dezvoltarea acestora, până la momentul desființării brutale și samavolnice a Bisericii Greco-Catolice în anul 1948, care a însemnat practic apusul gloriei de odinioară a Blajului:

1. Episcopul Petru Pavel Aron a deschis cele trei școli menționate. Școala de obște se va transforma în Școală normală în anul 1779, sub episcopul Grigore Maior. Școala latină, la început, a funcționat cu două clase (principia și gramatica), iar doi ani mai târziu, în 1757 s-a mai înființat și a treia clasă (sintaxis). În timpul episcopului Atanasie Rednic, în anul 1772, școala latină va funcționa cu încă două clase (adăugându-se rethorica și poesis).

2. Episcopul Grigore Maior reorganizează învățământul teologic la un nivel superior, durata studiilor ridicându-se la trei ani și a deschis cursul de filozofie. El a regularizat beneficiul de pâine „țipăii”, care se distribuiau gratuit la peste 200 de elevi.

3. Episcopul Ioan Lemeni ridică filozofia și teologia la rang de studii universitare, echivalent cu a altor instituții similare din imperiu.

4. Mitropolitul Alexandru Sterca-Șuluțiu a înființat Școala de fete – la 1855, iar la 15 octombrie 1865 încep cursurile Institutului pedagogic greco-catolic arhidiecezan, pregătitor de învățători.

5. Mitropolitul Vasile Suciu, după Marea Unire, va alinia Școlile din Blaj la organizarea întregului învățământ din România din punct de vedere al duratei școlarizării, structurii anului școlar, sistemului de notare și absolvirii liceului cu bacalaureat. Va construi Institutul Recunoștinței (1924-1929) pentru Liceul și Școala normală de fete și clădirea destinată Liceului comercial de băieți (înființat la 1929, ca și liceul similar de fete) și Școlii normale de învățători. De asemenea înființează, Școala de menaj și Școala de arte și meserii, transformată ulterior în liceu.

Școlile Blajului s-au întemeiat și au funcționat peste 16 decenii sub stăpânire străină, care considera silabisirea slovei românești un delict grav, spre care își îndrepta toată ura și persecuția. Aniversarea acestora presupunea un curaj nemăsurat din partea vlădicilor, cărturarilor, profesorilor și elevilor. Așa se explică faptul că multe momente socotite aniversare au trecut de multe ori aproape neobservate. Amintim câteva dintre aceste momente care constituie repere în evoluția școlilor blăjene.

Centenarul școlilor blăjene s-a aniversat în condiții dificile pentru existența lor. Marea Adunare Națională de pe Câmpia Libertății la 1848, unde dascălii și elevii acestor școli s-au aflat în primele rânduri, și-a atins parțial obiectivele sociale și politice stabilite: s-a desființat iobăgia, s-a stopat pentru două decenii procesul de deznaționalizare, națiunea română declarându-se de sine stătătoare și egală în drepturi cu celelalte națiuni și s-a respins ideea unirii Transilvaniei cu Ungaria. Urmare a implicării în organizarea și desfășurarea revoluției, prețul plătit de Școlile Blajului, din cauza răzbunării adversarilor, a fost incalculabil⁶. Blajul a fost jefuit crunt, Seminarul a fost transformat în cazarmă pentru secui, iar biblioteca acestuia, care cuprindea cărți rare și documente donate de Timotei Cipariu, a fost devastată. Școlile au fost închise, arhiva acestora împrăștiată, arsă și distrusă în mare parte, fiind pierdută pentru totdeauna, profesorii au fost urmăriți, amenințați și lipsiți practic de mijloace de trai. Redeschiderea școlilor în ianuarie 1951 s-a realizat cu mare greutate, cu restricții, supraveghere și control amănunțit din partea autorităților, pentru a împiedica orice manifestări cu caracter național⁷.

În condițiile menționate e firesc ca aniversarea centenarului școlilor să treacă aproape neobservată. Cu această ocazie, Timotei Cipariu, directorul de atunci al gimnaziului, rostește o cuvântare devenită antologică, prin care fixează printr-un șir de interogații retorice cu sens admirativ locul unic al acestora în cultura română: „care loc la națiunea română, care școală între toate școlile românești poate să arate atâția bărbați mari ieșiți din sânul lor?… Unde a pu­tut sămânța aruncată de economul cel bun să aducă fructuri mai însemnate de cum a adus sămânța revărsată pe acest loc, ce se părea cel mai steril și mai rău cultivat? Unde s-au văzut cândva ostenele și sudori mai bine răsplătite? Unde seceriș mai mulțumitor decât pe acest înțelenit câmp și unde lucrători așa de puțini se văzură la început? Unde s-a putut cândva cu mijloace așa puține a se câștiga efecturi mai înseninătoare de cum ne arată istoria acestui loc și acestor școale?”⁸.

Un destin asemănător aniversării centenarului școlilor din Blaj a avut și aniversarea unui secol și jumătate de la înființarea lor, în anul 1904. Acest an aniversar era dominat de obiectivul maghiarizării forțate a românilor din Transilvania, proces care putea fi realizat în principal prin intermediul școlilor. Reforma școlară inițiată de ministrul cultelor din Ungaria, Berzevikzy Albert, prevedea schimbări radicale în domeniul învățământului, cu privire la limba maghiară, în sensul obligativității ca unele materii, cum ar fi istoria și geografia, să fie predate în toate școlile exclusiv în limba maghiară, iar învățătorii vor putea fi numiți doar cunoscând această limbă. Este de înțeles, în aceste condiții, că organizarea unor manifestări legate de aniversarea principalelor școli românești era practic imposibilă. Ziarul „Gazeta Transilvaniei” consideră că jubileul de 150 de ani a acestor școli a fost unul înăbușit și întreabă într-un articol de fond: „De ce atâta tăcere și tăinuire când poate niciodată nu era momentul mai potrivit ca acuma de a se da acestei memorabile aniversări școlare românești o publicitate cât mai extinsă, printr-o numeroasă și vie participare la ea din toate părțile?”⁹

Ne oprim asupra aniversării a 170 de ani de la înființarea școlilor, pentru că marchează un moment deosebit în istoria lor, nu numai prin faptul că are loc într-un cu totul alt context istoric după realizarea Marii Uniri, ci și datorită faptului că Școlile Blajului dobândesc noi dimensiuni sub Mitropolitul Vasile Suciu. Dimensiunile respective menționate succint anterior sunt încununate de punerea pietrei de temelie a Institutului Recunoștinței la 6 noiembrie 1924, numit în mod simbolic așa deoarece fonduri importante pentru construcția lui au provenit din contribuția foștilor elevi ai școlilor blăjene. Clădirea a împlinit acum un secol de existență și aici funcționează în prezent Colegiul Național „Inochentie Micu Clain”. Contribuția Mitropolitului Vasile Suciu la dezvoltarea școlilor din Blaj trebuie apreciată cu atât mai mult cu cât contextul istoric era cu totul nou și vechile școli care aveau un caracter confesional se confruntau cu o nouă realitate care nu era deloc simplă, legată de desăvârșirea Marii Uniri sub aspect politic, economic, social, cultural şi religios. La evenimentul prilejuit de această ocazie a participat și istoricul Zenovie Pâclișanu, director general în Ministerul Instrucțiunii și Cultelor, care în cuvântarea susținută arăta că: „Aureola incomparabilă a Blajului… este un rezultat al ideilor latinității de origine și de credință, pe care Blajul le-a aruncat, ca semințe binecuvântate de Dumnezeu, în ogorul înțelenit al neamului nostru de pretutindeni”¹⁰.

Pentru regimul comunist, Blajul și școlile lui erau un dușman de moarte din cauza valorilor ireconciliabile pe care le promovau și a acționat în consecință. Biserica Română Unită alături de școlile confesionale au fost desființate în anul 1948, episcopii greco-catolici au fost arestați alături de o mulțime de preoți, profesori și elevi ai școlilor blăjene, unii dintre ei plătind cu prețul vieții idealurile în care au crezut. Este firesc că în aceste condiții nu mai putea fi vorba în țară de aniversarea bicentenarului școlilor blăjene în anul 1954. Aflați în străinătate într-un exil autoimpus, ca urmare a amenințărilor comuniștilor, un grup de foști absolvenți ai Blajului editează la Paris un volum omagial sub coordonarea monseniorului Octavian Bârlea. Printre cei solicitați să colaboreze cu materiale la realizarea volumului se numără și Mircea Eliade, care răspunde solicitării printr-o scrisoare – poem în proză – în care arată importanța școlilor pentru cultura română și își exprimă recunoștința pentru întemeietori, menționând: „Făclia aprinsă la Blaj acum 200 de ani n-a mai putut fi stinsă de atunci –, și nici nu se va stinge vreodată. Episcopul Inochentie Micu n-a trecut-o numai în mâinile vrednicului său urmaș, Petru Pavel Aron; el a încredințat-o sutelor și miilor de tineri ardeleni care au învățat de atunci în Școalele Blajului. Odată trezită conștiința latinității noastre, nimeni și nimic n-a mai putut-o nimici; de generații, ea face parte din însăși conștiința noastră de Români. Limba, literatura și cultura românească modernă poartă pecetea făurită de Blaj – cu câte lacrimi, cu cât sânge și cu cât geniu o știe numai istoricul care și-a închinat viața cercetând această epocă eroică”¹¹.

Desigur că prețuirea înaintașilor și recunoașterea jertfei lor, pentru a ne putea bucura de prezentul pe care îl avem și viitorul care ni se deschide, face parte din patrimoniul etic promovat de Școlile Blajului, pe care avem datoria să îl preluăm. Blajul cu școlile lui nu pot fi mormântul unui trecut oarecare, ci mai degrabă o piramidă uriașă, care adăpostește comori neprețuite ale neamului românesc, valoarea lor necesitând o actualizare continuă.

Note:

¹ Iacob Mârza, Școală și națiune (Școlile de la Blaj în epoca renașterii naționale), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987, p. 47.

² Cristian Bădiliţă, https://www.cotidianul.ro/ziua-scolii-ardelene-si-a-geniului-greco-catolic-romanesc/, accesat la data de 11 octombrie 2024.

³ Radu Brates, Spiritul Blajului, Ziarul Unirea, nr. 43-44, Blaj, 7-14 noiembrie 1942.

⁴ Alexandru Lupeanu Melin, Sufletul Blajului, Ziarul Unirea, nr. 11, Blaj, 14 martie 1931.

⁵ Mihail Străjan, Începutul renașterii naționale prin școli sau despre episcopul Petru Pavel Aron, Craiova, 1891, p. 32-33.

⁶ Gelu Neamțu, Școlile Blajului după revoluția pașoptistă, Anuarul Institutului de Istorie „George Barițiu”, Series Historica, Cluj-Napoca, nr. XLVII, 2008, p.159-164.

⁷ Ștefan Manciulea, Redeschiderea liceului din Blaj la 1850, Cultura creștină, XVI, nr. 11-12/1936, p. 644-654.

⁸ Timotei Cipariu, Discursuri, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984, seria „Restituiri”, p. 21.

⁹ Un jubileu înăbușit, Gazeta Transilvaniei, nr. 235, Brașov, 23 octombrie (5 noiembrie) 1904.

¹⁰ Noua menire a Blajului, Ziarul Unirea, nr. 4, Blaj, 8 noiembrie 1924.

¹¹ Mircea Eliade, Pecetea Blajului, în vol. Omagiu Școlilor din Blaj (1754-2004), Paris, 1955, Blaj, 2004, p. 165.