Versuri de Vasile Hatos

E poetica gândirii

E poetica gândirii, care-mi spune ce să fac,

Prin tainele înserării meditez singur în cerdac.

Iar pe ulițele minții se preumblă idei noi,

Scormonindu-mă în adâncuri, coborând la pas vioi,

Într-o peșteră închisă, cu lumini ce vin de sus,

Dintr-o scobitură a stâncii, care dă înspre apus,

Locuiesc într-o cămară, cu ferestrele deschise,

Pe pervaz se plimbă o mâță, iar la geam lumânări aprinse,

Stau tăcut, gândind aiurea, la trecut și viitor,

Prezentul simt că este ca un foc ce arde seara în cuptor.

Iar deasupra minții mele se adună nouri grei

Căutând ca să desfacă labirintul cu idei.

Dintr-odată o idee sare sus spre infinit,

Apucând calea luminii, desfăcându-se pe zenit,

Ca-ntr-o umbră mișcătoare care duce spre mormânt,

Visele unui om simplu ce își caută menirea pe pământ.

Umblu să găsesc limba vorbirii,

Să-mi acorde lira din adâncurile gândirii.

Să găsesc în mine patimi, doruri, vise, pasiuni,

De-a urca în sus spre ceruri, căutând vechile lumini,

Unde visele se amestecă cu o lume de amintiri,

Coborând în valea vieții, aud vechile simțiri.

Simt că tot ce este, ce a fost și ce va fi,

Se va prăbuși în haos, dar din el se vor trezi.

Din impunătoare minți răsar visuri care duc

Spre o altă lume ce răsare din butuc!

Unde frumusețea și iubirea au drumuri împreună,

Căutând să estompeze vraja razelor de lună!

O scânteie se aprinde, coboară în asfințit,

Peste lumea trecătoare, ce răsare din nimic!

Beatitudine

E atâta fericire în mine

Încât plăcerile dispar,

Libertatea mă inundă

Visul devenind mai clar.

Dinspre pădurile virgine

Se aude un murmur de copil,

Apropiindu-se de mine,

E clipa cea eternă

Ce-mi bântuie în gândiri.

Detașat de timp și Univers,

Zburând spre vechile palate,

Unde un simț face cât tot cei

Ce-au scris mii de tratate!

Acolo nu există îndoieli,

Păcatul este dus departe…

Și-n loja vechilor plăceri

Stă adevărul drept, înfipt în spate.

Intuiția mă așteaptă s-o primesc,

Ca un dar neasemuit,

Acolo-i adevărul cel ceresc

Ivit din infinit.

Iar focul ce-mi arde răul din priviri,

Se apropie ca un licurici în noapte.

Adorm, dar zbor spre infinitul viu,

Al adevărului ce caută în el doar șoapte!

Și-n iureșul de simțuri, și-al intuiției gest

De-a căuta adevărata fericire,

Mă trezesc cuprins de-un foc dumnezeiesc,

Beatitudinea mă inundă în iubire.

Moartea morții

M-apropii încet de Sacru

Trăiesc în visuri

Urcând spre înălțimi

Zburând spre vechile lumini.

O duioșie stranie

Mă întâmpină râzând

Că-n fața lumii

Mă simt mereu străin.

Mereu mi-apar umbre

Cătând să mor în vis

Un ultim gând al celui

Ce caută un Paradis

Ce caută în sine

Calea spre adevăr.

Un ultim gând al vieții

Că-n moarte nu mai sper

Că-i ceva frumos și blând

Moartea nu există

Pentru cei ce o întâmpină surâzând!

M-apropii încet de tine

Te înțeleg de ce?

Apari ca o lumină

Dar moartea nu mai e!

S-a spulberat în mine

Lăsând-o ca să moară

Căci moartea morții este

În suflet o povară!

* Poeme dintr-o culegere care a câștigat Premiul Întâi al „Mișcării Italia Poezia Cheamă… Corespondențe din Lume”.