Dintre cele câteva elemente de paratext, care ne pot conduce spre miezul operei, corespondența scriitorilor stă pe același plan cu jurnalele, memoriile sau interviurile. Scrisorile îmbină valori documentare, biografice, psihologice și, dacă aparțin unor scriitori însemnați, chiar intuiții și semnificații estetice. Reproducerea lor facsimilată, atunci când este posibilă, radiază și câteva linii care pot întregi din unghiuri absconse portretul eului creativ. Editarea, astăzi, a unei culegeri de scrisori venite din trecutul recent, este cu atât mai salutară, cu cât această formă de comunicare își trăiește amurgul. Sub un titlu provocator, cu mai multe învelișuri semantice, Goliardice, la Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2023, apar scrisorile schimbate între Marian Papahagi și Ion Vartic în intervalul 1973-1997. Volumul are caracter memorial, la 75 de ani de la nașterea lui Marian Papahagi (14 octombrie 1948 – 18 ianuarie 1999), ediția fiind îngrijită de Lucia Papahagi și prefațată de Ion Pop. În legătură cu conținutul corpusului epistolar, în nota asupra ediției, Lucia Papahagi ne edifică: „Totul gravitează în jurul revistei «Echinox», pe care cei doi protagoniști o conduceau alături de directorul ei, Ion Pop. Sub conducerea triumviratului Pop – Papahagi – Vartic, între anii 1972-1983, s-a afirmat generația de aur a revistei, cum îndrăznesc să o numesc”. Iar în prefață, pentru a-i întări cărții caracterul de „monografie” din interior a „Echinox”-ului, Ion Pop își proiectează propria umbră peste temelia pe care s-a clădit o importantă școală literară: „În atmosfera cenușie a epocii ceaușiste, acei tineri profitaseră de momentul fast al fie și relativei destinderi ideologice, cu o culme în anul 1968 al atâtor promisiuni de «dezgheț». Când am fost chemat la conducerea revistei, de la numărul 2 din anul următor, mărturisesc că eram și eu marcat de o stare de spirit similară: de «ardelean», ca să zic așa, generic, decis să facă bine lucrul început ca pe o înaltă datorie, – aveam în preajma micii încăperi redacționale și exemplul de bronz al Școlii Ardelene, adesea invocat, și, ceva mai departe, un Sfânt Gheorghe ucigând un balaur… Printre atâtea sloganuri găunoase, simbolurile autentice erau încă vii…”
Cartea propriu-zisă cuprinde patru secțiuni, aflate în complementaritate: un capitol format din 41 de texte epistolare (scrisori, cărți poștale, simple bilete), o singură filă cu „ocazionale”, un bogat album alcătuit din facsimile și fotografii, precum și o fasciculă „despre epistolieri”, cuprinzând notele biobibliografice ale celor doi. Despre fiecare dintre ele vom spune ce credem că se cuvine, în ordinea tablei de materii. Nu însă înainte de-a mai face câteva necesare precizări, excerptate de noi din prefața amintită. În toamna lui 1973, când debutează corespondența, trecuseră deja primii cinci ani de la apariția „Echinox”-ului, iar Ion Pop și Ion Vartic se aflau la lectorate de Limba Română, cel dintâi, la Paris, cel de-al doilea, la Leipzig. Marian Papahagi, reîntors de curând de la Roma, rămăsese singur, redactor-șef al revistei, și își informa mereu comilitonii „despre mersul revistei și al cenaclului, schimbările de «promoție» din redacție, noii veniți, fiecare cu înzestrările, meritele și metehnele lor”. Cu privire la configurația textelor, prefața mai spune: „Nu sunt, însă, cum se va vedea, mesaje seci și grave, – căci spiritul ludic se instalase deja durabil în ambianța echinoxistă și era întreținut alternativ de cei doi corespondenți mereu dispuși să abandoneze masca sobră de «directori de conștiință»”.
Așadar, referentul principal al epistolelor rămâne „Echinox”-ul, dar mereu în contextul vieții literare și universitare clujene. Epistolografii nu pot face abstracție nici de probleme de ordin personal, de la șicanări profesionale și ambient familial, la pregătirea cărților de debut sau a doctoratelor. Lecturi, călătorii, spectacole, intervenții publice, sărbători religioase, toate își află locul în acest impresionant schimb de mesaje. Spunem „impresionant”, pentru că textele au în comun, dar și ca element precumpănitor, expresivitatea. Preocuparea de a transmite mesajul nu numai exact, dar și plastic, se observă, la ambii autori, încă de la început. La Marian Papahagi, elocvența verbală e regizată și subliniată printr-o modestie trucată: „Mai scrie și tu, poate scrii mai cu stil ca mine, care scriu cum vorbesc și invers, adică repede și prost”. Aceeași primă scrisoare, din care am citat, se încheie cu „ultimul banc” și cu o insinuare. De altfel, interlocutorul epistolar al lui Marian Papahagi, din acest volum, într-un text omagial invoca „miezul caragialian al ființei sale”: „Pentru că avea un extraordinar instinct teatral, pentru că recunoștea și simțea imediat teatrul din formele de viață socială, integrându-se în el în mod instantaneu”. (vol. Echinox 50). Răspunsul lui Ion Vartic, venit câteva zile mai târziu, e, în mod indubitabil, o capodoperă a genului epistolar. Spiritul parodic atacă fiecare element de structură, de la formula de adresare, trecând prin „Glosar”, „Fine”, „P.S.”, „Supliment”, până la formula de încheiere. Modalități specifice de realizare a expresivității acoperă toate nivelurile limbii: fonetic, morfologic, sintactic, lexical. Redarea unui singur paragraf ne-ar putea scuti de căutarea și a altor probe de imagini vii în scrisul epistolar al autorului: „Tumnezeii Tumneavoastră,/ Stimate tomnule Babahagi,/ pre cît de mare Ne-au fostu, la amîndoi, bucuria să primim o scrisoare de la tine (deloc așteptată așa de curînd, cunoscînd hirea-ți destrăbălat-temporală și cruzimea iute uitătoare de fatal oficer), pe atît de mare a fostu îndurerarea Noastră. Cu lacrime hierbinți, în aceeași seară, am plîns la Klause Astoria lîng-o cană de bier(e) pro(a)st(ă) cinismu-ți desfrînatu! Căci cumplită Ne-a fostu durerea să-ți aflămu măcar acmu (Dumnedzău hie lăudatu!) ghiavoleasca-ți hire, precum și harakter!”
Deși într-un registru stilistic diferit, o altă parte a aceleiași scrisori, împănată cu textualisme, exprimă același spirit ludic, adaptat la jocul serios cu realitatea: „Nu cred că există un sediu de redacție mai frumos decît acela al „Echinox”-ului. Chiar dacă e vorba numai de această cameră a noastră, boltită și cu iz mănăstiresc, cu pereții ei tapetați aproape-n întregime cu numere de revistă, dragi tuturora. Toți ne trăim, aici, amiaza cotidiană, sub imperativul categoric al «directorului» nostru: să ne grăbim, să nu pierdem o clipă, căci, iată, «veacul înaintează!». Și, totuși, să mărturisim, farsa goliardică e, aici, la loc de cinste. /…/ Cu toții venim aici tineri și plecăm încă tineri, dar tinerețea perpetuă nu este a noastră și nici a celor ce ne vor urma, ci a revistei. Iată de ce, cum frumos o spune un mai vechi editorial al nostru, «Echinox»-ul e sortit să fie mereu «gazete care nu moare…” Apelând aceleași limbaje colocviale sau chiar argotice, Ion Vartic își presară scrisorile și cu expresive tușe de portrete ale unor lectori români sau străini, cu care intră în contact în fosta D.D.R. Alterarea ortografiei, dar și a tuturor celorlalte canoane ale gramaticii, face parte din arsenalul ludic al lui Marian Papahagi: „Dragi m-ei/ Mariana și Dolu,/ V-ă scriu cu ocazia că pleacă Danbăndilă’n țările prietene și vecine ca să-ți zic la amîndoi la mulț ani de sărbători fericite și de Anu Nou fericit și să vă zic că am scos și noi număru zece și că facem din unșpe unșpedoișpe și din fostu doișpe unu doi aniversar de ciubani ca să ne dăm grande. Materiale-le tale, Doru-le, a intrat numai că nu se găsește Cavca așa că scrie altu că ăia de la Tribuna nu știe unde la-u pierdut”.
Antologică este și scrisoarea de felicitare trimisă de „exilatul lipscan” (Ion Vartic) „Tînărului domn Echinox” „cu ocazia împlinirii fragedei vârste de cinci ani”. Sub semnătura „Toate autoritățile”, Marian Papahagi „emite”, la rândul său, o Hotărîre, prin care „se acordă tov. Ionel Vartic, asistent stagiar asociat docent, titlul de DIRECTOR ȘEF ADJUNCT al revistei „Echinox”, pentru merite deosebite în crearea unei atmosfere de mare seriozitate și disciplină în cadrul activității redacționale”. Același Marian Papahagi punctează, într-o scrisoare mai detaliată, apariția unor idiosincrasii între membrii redacției. Deformarea umoristică a titlurilor unor cărți devine o tradiție echinoxistă, alături de șarje, versificate sau nu, scrise de către epistolieri pe cărți poștale, din diferite locuri vizitate. Chiar aprecierea, fără rezerve, a talentului câte unui nou-venit în redacție se face în stil umoristic, bazat pe mijloace filologice: „am scos di tăt cronica și am înlocuit-o cu a Perianului, zis el pre numele său Multum in parvo, căci e sclipicios la minte”, îi dă de știre Marian Papahagi lui Ion Vartic. O nuanță aparte stilistic o au scrisorile lui Papahagi trimise soldatului T.R. Ionel Mircea Vartic, în iarna și primăvara anului 1983, din care iese la suprafață preocuparea de a-i modera destinatarului disconfortul cazon. În ultimele texte, datate 1995, 1996, 1997, se fac trimiteri la noua revistă „Apostrof” și la Dicționarul Scriitorilor Români, unde Marian Papahagi era unul dintre coordonatori.
„Ocazionale” ale lui Marian Papahagi la un Revelion din anii ’70, petrecut acasă la Ion Vartic încheie capitolul de texte propriu-zise al cărții. Sunt excelente parodii, mai cu seamă cele după două poeme ermetice de Ion Barbu, poet al cărui strălucit exeget se profila atunci a deveni Marian Papahagi. Fotografiile din album îi prezintă pe cei doi epistolografi în diferite contexte culturale, care i-au adus mereu împreună: la „Echinox”, la „Apostrof”, la spectacole ale Grupului „Ars Amatoria”, în mai multe variante, sau la Facultatea de Filologie. Printre facsimile, care sugerează temperamentele lor osebite și chiar circumstanțialele în care au fost scrise originalele, sunt inserate și crochiuri, dovedind disponibilități plastice de expresie. Cele două note biobibliografice sunt, și ele, concepute în mod diferit. A lui Marian Papahagi e exhaustivă, circumscriind un destin cultural excepțional, curmat în mod fatal în jurul vârstei de 50 de ani. A lui Ion Vartic e lapidară, poate chiar lacunară, dintr-un exces de modestie, astăzi, rarisim, la scriitori. Încredințăm încheierea acestei cronici îngrijitoarei de ediție, Lucia Papahagi, cea care poate defini cel mai bine rostul acestor pagini epistolare: „Îmi permit deci să afirm că aceste scrisori, adesea goliardice în stil și conținut, reprezintă crâmpeie de istorie literară, și merită să fie cunoscute de cei care au trăit în spiritul echinoxist, dar și de cei care nu au cunoscut acea epocă și acel mediu. Transcriind scrisorile care urmează, am simțit mereu că tonul ludic al acestui schimb epistolar ascunde, de fapt, un joc serios”.
+ There are no comments
Add yours