Silvia Bodea Sălăjan, Poezia religioasă a lui Petre Dulfu

Poezia religioasă este legată intim cu începuturile liricii noastre, dacă ne amintim de versificarea psalmilor de prin anii 1500, apoi de Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, în 1676, sau Psaltirea prorocului și împăratului David, publicată în 1827. Desigur că exemplele pot continua, deoarece a existat o preocupare constantă în mediul intelectual românesc de a transpune în versuri texte/fragmente biblice. Mulți dintre cei care au ales această cale de manifestare a credinței creștine, sunt dați uitării, dar „truda” lor este temelia pe care se înalță edificiul spiritual național. Aceste versificații nu au avut un scop pur estetic, literar, ci scopul lor era de a facilita răspândirea Cuvântului divin în forme accesibile și ușor de memorat a unor pasaje din Sfânta Scriptură. Aceste texte păstrează esența textului sacru și transmit un mesaj etic, moral, fără a insera niciun fel de „artificii” simbolice cu intenție estetică.

Pe acest traseu al înălțării spirituale, prin intermediul cuvântului scris, se află Petre Dulfu, o personalitate a acestui spațiu în care ne regăsim. Petre Dulfu a versificat o serie de legende, basme și snoave populare, începând din anul 1894 și continuând până după Al Doilea Război Mondial. A scris versuri prin care a marcat sărbătorile religioase de peste an, a versificat episoadele în desfășurarea lor cronologică din Noul Testament.

Petre Dulfu s-a născut în anul 1856, în localitatea Tohat, ce aparținea zonei Sălajului, astăzi este, însă, un cartier al orașului Ulmeni din județul Maramureș. A absolvit cursurile Facultății de Filosofie din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj. A obținut titlul de doctor în filosofie în anul 1881 cu teza: „Activitatea lui Vasile Alecsandri în literatura română”. A fost premiat de două ori de Academia Română pentru „Isprăvile lui Păcală” și, apoi, pentru traducerea unor tragedii ale lui Euripide. A editat manuale școlare și a fost dascăl desăvârșit.

Dacă în perioada de dinaintea Primului Război Mondial, Petre Dulfu a realizat adaptări din basme, culegeri de folclor sau a versificat povești sau snoave cu mesaj moralizator, după această perioadă a fost preocupat de versificarea unor episoade din Vechiul Testament, adunate sub titlul: „Dumnezeu și oamenii”, dar și episoade din Noul Testament, în special din Evanghelia Sfântului Matei, adunate sub titlul: „Iisus Mântuitorul”. Pe parcursul celor peste 250 de pagini din acest ultim volum sunt versificate toate momentele Noului Testament, de la vestirea Îngerului Domnului, la prezența Arhanghelului Gavril, text întâlnit și astăzi în colinde: „Colo, tot pe vremea aceea / În muntoasa Galileea / O Fecioară viețuia / Ce Maria se numea / Nazaret era orașul / Unde ea-și avea lăcașul”, continuând cu parabolele și miracolele săvârșite, apoi cu vânzarea lui Iuda și cu nemiloasa crucificare a Mântuitorului și învierea din cea de-a treia zi: „ziua sâmbetei trecând / și dumineca sosind / pânʼa nu se-albi de zi / un cutremur se simți / și precum la-ai săi le-a spus / învie din morți Iisus”. După cum se observă, nu poate fi vorba de structuri stilistice moderne ale versurilor, scrise în ritm iambic sau trohaic, asemenea versurilor din lirica populară, pentru că interesul autorului a fost orientat spre temele și motivele divine, care nu se cer a fi interpretate, ci în structura lor intimă trebuie păstrată esența mesajului: „Cine-a fost pe acest pământ / Mai neprihănit, mai sfânt / Și mai bun decât Iisus / Fiul Tatălui de sus”.

Ca și în Biblie, Mântuitorul este surprins în postura dramatică a sacrificiului suprem, când transpirând „sudori de sânge”, Îi cere Tatălui Ceresc să ia de la El „acest pahar” al suferinței, dar, cu toate că dramatismul momentului depășește puterea de imaginație a omului, se supune voinței divine: „Nu voia Mea, ci voia Ta să se facă”.

Ion Pillat afirma următoarele: „Cele mai importante și mai pure motive tragice ale literaturii Universale, de la Oedip, la Fedra sau Hamlet și Faust pălesc […] față de motivul transcendent și atât de apropiat nouă, totuși, al lui Iisus”. Iată de ce versificările lui Petre Dulfu păstrează atmosfera spirituală a momentelor, fără a fi concentrat asupra valorii estetice sau asupra originalității textelor. Aceste versificări s-au făcut din nevoia lăuntrică a autorului de a împărtăși cu cititorii trăiri și sentimente ce pot crea baze ale unei credințe sincere și nemijlocite.

Bibliografie

1. Petre Dulfu, Iisus Mântuitorul. După Sfânta Scriptură, Întreprinderea Poligrafică, Sibiu, 1990.

2. George Călinescu, Istoria literaturii române de la începuturi până în prezent, Ed. Semne, 2003.

3. Șt. Bogdan, Prefață la volumul Iisus Mântuitorul. După Sfânta Scriptură, Întreprinderea Poligrafică, Sibiu, 1990.

4. Ion Pillat, articol în „Revista de istorie și teorie literară”, vol. 28, ediția 1967.