Există de-acum și în literatura noastră o tipologie bine conturată de personalități bivalente, funcționând pe principiul complementarității dintre poezie și critica poeziei. În promoția născută cam pe când debutau optzeciștii, se distinge prin acest dublu atribut, desigur, alături de alți câțiva, Cosmin Perța. Cea mai nouă a sa culegere de eseuri, apărută la Editura Eikon, București, 2024, se intitulează, cu o limpezime care aproape frizează „erezia didacticului”, Studii despre poezie și moarte. Chiar mai înainte de a se constitui într-un sistem critic coerent, cele două părți ale volumului: I Poetica morții. Explorări thanatice în poezia românească și II Interpretare și iluzii se disting prin eleganța demersului analitic. Într-un preambul al seriei de analize propriu-zise, criticul descrie comportamentul – mai mult stilistic – al poetului în fața marii teme: „Discursul de obicei se spiritualizează, apare o mai frecventă recurență a topoilor misticismului, autorii încercând parcă să recupereze în această ultimă operă o latură transcendentă a literaturii pe care nu o accesaseră înainte. Totodată, de obicei asistăm la un proces de intensificare a mărcilor vizionarismului poetic în cazul acestor autori, indiferent dacă acest procedeu a fost sau nu abordat de către acești autori”. Motivarea selecției autorilor studiați se află chiar în amprenta stilistică mai sus creionată: „Autorii propuși pentru studiu sunt autori români importanți ai ultimelor decenii, iar obiectul principal al studiului îl vor constitui volumele în care acest fior mistic existențialist își face cu precădere vizibilă prezența. Traian T. Coșovei, Andrei Bodiu, Alexandru Mușina, Ioan Es. Pop, Mircea Ivănescu, Aurel Dumitrașcu și Viorel Mureșan au fost selectați deoarece la ei mărcile pe care le urmărim sunt mai pronunțate decât la alți autori”.
Reflecțiile despre moarte, în poezie, capătă diferite expresii, care tind a avea ca unic semnificat angoasa. La unii autori apare instinctul morții, aceasta fiind înțeleasă ca o întoarcere la ceea ce a fost „înainte de naștere”. Poeții creștini au sentimentul morții, văzând în moartea trupului un moment al renașterii spirituale și al comuniunii cu Dumnezeu. Filosofii vorbesc de conștiința morții, care îl desprinde pe om din rândul celorlalte viețuitoare. Cosmin Perța, în primul eseu, Autorul în fața morții, urmărește tema în diacronia poeziei universale. Astfel, „În literatura Greciei antice, frica de moarte a fost adesea descrisă ca o frică de necunoscut”. Remarcă apoi că, în Evul Mediu, aceasta „a căpătat un ton religios”. Perioada romantică aduce în raportarea poetului la moarte „un mod mai personal și mai emoțional”. Spaima de moarte cu accente existențialiste e caracteristica poeziei moderniste și postmoderniste. În aceste contexte se lucrează și la primenirea imaginarului poetic, moartea fiind percepută adesea „ca mijloc de eliberare din constrângerile societale”. În context românesc, criticul notifică momentul interbelic, când sincronizarea cu poezia universală era deja realitate, face apoi o radiogramă fugitivă a stării poeziei în anii 1960-1970, pentru a poposi mai larg asupra optzecismului postmodernist, de unde, cu excepția lui Mircea Ivănescu, își selectează poeții de analizat.
Primul studiu „Despre poezie și moarte” îl are ca subiect pe Traian T. Coșovei. Cunoscându-i bine opera ca reprezentant al optzecismului „tare”, Cosmin Perța alege pentru ilustrarea intențiilor sale analitice ultimul volum al poetului, Aritmetica pleoapelor (2013). Ab initio remarcă „o doză de trăire lăuntrică autentică”, pe care o pune pe seama sentimentului acut al finitudinii. De altfel, poezia acestui corifeu postmodernist, criticul o abordează, începând chiar cu titlul: Traian T. Coșovei și reaccesarea lirismului mistic, din perspectiva mai multor filosofii ale morții. Cel mai pregnant resimțită pare să fie doctrina medievală, care a generat, și în artele vizuale, primele autoportrete, prefirate printre personajele unor picturi de biserici, ca o formă de pietate. În cheia aceasta putem citi și următoarea propoziție critică: „Și Traian T. Coșovei se autoportretizează în volumul acesta, dezvăluindu-se într-o ipostază schimbătoare, când revoltată, când resemnată, când încrezătoare în existența supra-realității, a vieții de dincolo, când plină de spaimă și groază în fața vidului”. Imersiunea realității – Andrei Bodiu e un eseu care îl așază pe poetul din titlu într-o zonă unde se intersectează minimalismul cu maximalismul, ca tendințe estetice. Prima dintre ele dă expresie vieții cotidiene cu economie extremă de mijloace artistice, pe când cea de-a doua „se ocupă de temele mari, grave relicve ale modernismului”. În Firul alb, și de această dată, ultimul volum al poetului, „Poemele sale înscenează un decor minimalist, însă temele sale sunt grave”. Criticul „citește” această poezie prin lentila lui Aristotel, cel din Metafizica, descoperind în ea ispitiri peripatetice, ori căutând răspunsuri la întrebări legate de imanența sau transcendența lui Dumnezeu. Concluzia, dacă în arhitectura eseului încape una, este fără echivoc: „Poezia lui Bodiu din ultimul său volum este înțesată de referințe thanatice. Oboseala, tema minimalistă, este, în fond, o extensie a temei maximaliste a morții”.
Eseul Poezia din interiorul poeziei, având ca subiect opera lui Alexandru Mușina, conține și multă teorie a poeziei, generată de observarea „pârghiilor interioare ale realului”, topit în materie poetică. Referentul propriu-zis al studiului este ultima antologie pe care Mușina a realizat-o, Lucrurile pe care le-am văzut (1979-1987), apărută în 2013. Poetul își înțelegea poezia ca un document social în care sunt înregistrate – cum altfel? – și gânduri despre moarte: „Pentru Mușina, salvarea lumii, la fel ca salvarea ființei, survin în urma unui demers estetic. Gândirea devine mai permeabilă pe măsură ce se dezvoltă, poezia devine mai translucidă și mai puțin legată de material pe măsură ce se deschide înspre o formă de alteritate non-umană. Pe măsură ce trece dincolo de granițele concretului înspre un portal psihic și senzorial care face trecerea înspre permanență, înspre «nemurire»”. Poetica unei lumi se referă la toată poezia lui Aurel Dumitrașcu, cuprinsă în două volume antume și mai multe postume. Această poezie îi dă criticului prilejul de-a face un recensământ al celor mai importante atribute ale optzecismului poetic: metoda textualistă, stilul ostentativ intelectual, citatele veritabile sau inventate, limbajul colocvial, oralitatea, biografismul. Iar cel din urmă, accentuat, atinge, odată cu tema memoriei, și pe cele ale bolii și morții.
Scris în formulări critice elocvente, eseul Viorel Mureșan. Construirea ritualică a imaginii este singurul din carte care se referă la o operă poetică, încă aflată în desfășurare. În Ioan Es. Pop. Arta poetică a smereniei se simt disponibilități aproape nesfârșite ale criticului pentru poezia în discuție. Cosmin Perța pornește de la o realitate axiomatică: „Sunt unul dintre aceia care cred că nu pot separa opera de biografie”. După ce remarcă densitatea registrului thanatic în întreaga poezie a autorului, trece la sublinierea mai apăsată, prin citate grăitoare, a câtorva motive recurente: nimicul, nenorocul, tema ratării, plecarea însoțită de doliu. De asemenea, vizionarismul sumbru, apăsător, însă nu și apocaliptic, al poetului: „eul poetic al lui Pop este unul care se pregătește mereu de plecare”. La final, vine și observația esențială. În timp ce mai toți poeții „despre moarte scriu fără să o cunoască altfel decât cultural”, „ceea ce îl diferențiază pe Ioan Es. Pop e faptul că a lăsat mereu impresia că el scrie cumva din interior; fixat într-unul dintre planurile sale thanatice paralele, el părea că trăiește continuu în interiorul unei superbe morți”. Poezia lui Mircea Ivănescu – crede Cosmin Perța – scapă clasificărilor și tipologizărilor. De-aceea, eseul Mircea Ivănescu și jocurile interpretării. A fi rătăcit în pădure, viață de om nu se referă la niciun titlu (de volum sau de poem), nu citează niciun vers. Singura trimitere la opera poetului este Interviu transinfinit (carte de interviuri cu Mircea Ivănescu, realizată de Vasile Avram), din care culege unele sugestii de lectură. În schimb, altceva face aici Cosmin Perța: învață să „citească” o poezie care nu spune nimic esențial, fiindu-și sieși suficientă, ca proza lui Joyce, ca romanul deconcertant al lui Proust.
Partea a doua a cărții, sub titlul Interpretare și iluzii, conține o suită de eseuri cu tentă hermeneutică. Transgresând limitele artei, în mod special pe cele ale literaturii, textele de aici au în vedere existența umană ca „semn”, căruia hermeneutul trebuie să-i caute un sens. Și unde altundeva, decât în literatură, iar formele la care Cosmin Perța se raportează în eseul de deschidere, Despre interpretare și revelație, sunt cele construite prin procedeul parabolei și alegoriei. Autorul pledează pentru abordarea acestui tip de text literar ca „operă deschisă” și nu-și încheie eseul înainte de-a-i invoca și restrângerile estetice: „Literatura alegorică, parabolică este cea mai riscantă, mai puțin interesantă în context actual, datorită gradului ridicat de dificultate la nivel de interceptare, tocmai datorită aparentei incoerențe, a lipsei de miză imediată, a greutății cu care poate fi racordată «unui sens comun»”. Iluzia autonomiei esteticului probează validitatea conceptului din titlu în câteva ipostaze istorico-sociale excerptate din literatura română. Cum spuneam ceva mai înainte, Cosmin Perța gândește opera în interdependență cu biografia autorului, iar în consecință: „este imposibil ca literatura să nu fie ideologizată, în primul rând pentru că ea este o reflexie a contextului social în care se manifestă”. Iar în înțelegerea fenomenului estetic, el dovedește destulă flexibilitate: „Ca să închei, din punctul meu de vedere, validitatea sau nu a autonomiei esteticului este un subiect spinos, sensibil, dificil și ramificat, care cel mai ușor se tranșează printr-o opțiune personală. Ca religia”. Ultimul, Iluzia faptului de a avea dreptate, e un eseu care se abate de la tema cărții, fiind un exercițiu de moralist. În centru se află un principiu moral și juridic – dreptatea – care-l conduce pe autor, pecalea introspecției, să-și iscodeascăpropria natură umană,în varii contexte și relaționări. La final, pentru că suntem, într-o măsură oarecare, implicați în aceste pagini, în locul unui verdict critic propriu, vom apela la un element de paratext. Poetul Romulus Bucur, într-o obiectivitate deplină, imprimă pe coperta a patra următorul text: „Una din infinitele definiții ale poeziei ar putea fi o exorcizare a absenței. Și ce e moartea altceva decât Absența în desăvârșirea ei? Aici își găsește locul cartea de față: în analiza creației unor poeți români contemporani. Majoritatea, deja porniți pe Marele Drum. De citit analizele, de meditat asupra lor, asupra argumentației, de căzut pe gânduri. O carte care reușește acest lucru e o carte bună”.
