■ „Caiete Silvane” vă oferă și în acest an o secțiune dedicată Zalăului, orașul ajuns la o nouă aniversare. Viața culturală a urbei, în 2025, pare mai vie, mai pestriță decât în urmă cu, să zicem, zece ani. Nu de puține ori, însă, dă impresia unui „sectarism”, ce l-am regăsit și în alte locuri din țară, a unor lupte fără învingători, și pentru că nu există o cauză culturală reală a marilor bătălii locale. Probabil, municipiului îi lipsește o miză culturală mai mare, implicarea comună a tuturor forțelor în proiecte de anvergură. Am mai întrebat, retoric sau nu, dacă orașul nostru se poate dezvolta prin cultură. Merită să visăm și în acest fel, dincolo de sloganuri. Și chiar dacă nu vom ajunge foarte departe, să mergem mai departe împreună. Un pic mai multă comunicare și colaborare nu cred că nu se pot realiza. Altfel, în prezentul număr puteți găsi și câteva răspunsuri la întrebarea (mai veche): Ce îi lipsește Zalăului cultural? Cu siguranță, mai multe decât au scris participanții la Ancheta „Caiete Silvane”.
■ Am ajuns din nou la Cluj-Napoca, și la Festivalul Național de Literatură „FestLit”. Am fost onorat, firește, pentru antologarea în volumul „Vremea uitată. Eseiști ai Transilvaniei” (Școala Ardeleană, ediție gândită de Irina Petraș), cu texte apărute în „Caiete Silvane”. La simpozionul/dezbaterea „Comunicarea azi” (cu intervenții în deschidere Aurel Codoban, Ion Pop și Balázs Imre József) aș adăuga câteva constatări de la firul ierbii: nu mai vorbim între noi, comunicăm; cu apariția social media, aproape toată vorbirea dintre noi a ajuns „comunicare publică”, adică și vorbărie, „bârfotecă”, aflare în treabă; am ajuns să socializăm la gardul virtual al satului planetar sau pe banca din fața… telefonului mobil; zilnic, miliarde de „comunicatori” se înghesuie să se afle în treabă; cu cât comunicăm mai mult, cu atât ne înțelegem mai puțin; pentru mulți, a da like e singura formă de comunicare; cum ar fi o zi dacă nu am urmări câte like-uri are o postare?; câtă prietenie se revarsă în social media…
■ Am ajuns din nou la Cluj-Napoca, și la filiala Academiei Române, unde a avut loc recent un eveniment de omagiere a etnologului și folcloristului Ion Taloș (născut la 22 iunie 1934 în Prodănești, județul Sălaj). În revista „Caiete Silvane”, reamintesc, am publicat și fragmente din interviul realizat de Mircea Popa cu Ion Taloș, interviu parte a cărții „Ion Taloș și romanitatea orientală”, apărută recent la Editura „Școala Ardeleană” sub egida Centrului de Cultură și Artă al Județului Sălaj. Ion Taloș: „Studiul despre variantele transilvănene ale Meșterului Manole, descoperite inițial în Sălaj, m-a introdus prin ușa din față în rândurile folcloriștilor români contemporani” (caietesilvane.ro). Am speranța că vom putea organiza, la Zalău, în acest an, o întâlnire cu prof. Ion Taloș, o personalitate marcantă a etnologiei și folcloristicii românești. Sălajul, sălăjenii ar merita să-l cunoască și să-l prețuiască (mai mult).
■ Să închei într-o notă mai amuzantă. Circulă pe net, cu destul succes (like-uri, nu-i așa), un text scris de Andrei Caramitru, care susține că Sălajul (având populația cât un sector mic din București) ar trebui desființat și „pus” la Cluj sau la Bihor, iar primăriile din județ ar trebui comasate. Povestea e veche. La fel și ideea regionalizării. Vom vedea ce se va alege, dacă se va alege ceva (serios) și de noile povești ale austerității. Până atunci, pe urmele unui banc, zic să dăm Sălajul cui îl vrea, dar să ne lase prunii…
