Simona Ardelean-Samanta, Filmografiile Simonei, Instant Family (2018)

Pare un clișeu, dar apariția unui copil schimbă fundamental viața unei familii. Mai ales când acest copil este deja un adolescent. Și are și doi frați de care nu ar trebui să se despartă atunci când vine în familia a-doptivă. Și când familia care adoptă nu e chiar convinsă că energiile fuzionează și a făcut alegerea corectă. Pentru că, nu-i așa, nicio familie nu e perfectă.

Comedia despre care scriu și pe care chiar de la început vă invit s-o vizionați este un film de văzut în familie, drăguț și onest, care abordează problema adopției. Pete și Ellie Wagner (Mark Wahlberg și Rose Byrne) se gândesc la posibilitatea adopției după o serie de lungi șicane din partea fraților/părinților și vizitează un centru de plasament (care seamănă mai degrabă cu un târg de copii) coordonat de două asistente sociale cu abordare foarte diferită. Acolo vor întâlni și alte cupluri / viitori părinți cu așteptări idealiste, împinse până la limita ridicolului, inspirate de filmele siropoase pe care le-au văzut. Aici e unul din punctele de forță ale filmului: cu o aparentă lejeritate ironizează orizontul de expectanță al unei societăți ipocrite și naive, care și-ar dori mai degrabă să intervină mesianic în destinul unui copil. Dar nu al oricărui copil, ci al unuia care să bifeze toate reperele de pe lista lor de cerințe.

Cei mici și drăguți, aparent ușor modelabili, au întâietate și cuplul își exprimă vocal neîncrederea că un adolescent ar fi o alegere viabilă, chiar în fața unui grup de adolescenți pe care nu-i observă, dar din rândurile cărora, gata de o confruntare, se desprinde Lizzie. Fata îi impresionează și-i determină să-și schimbe abordarea și, mai mult de atât, sunt gata să o ia acasă. Numai că drumurile nu sunt drepte și Lizzie vine la pachet cu doi frați mai mici: o surioară care refuză să mănânce altceva decât chipsuri și un frate hipersensibil și plângăcios.

Într-o paranteză, poate ar fi interesant de menționat că filmul se inspiră din povestea reală a familiei regizorului și că punctul lui artistic de vedere are și această componentă subiectivă și reală. Camerele de copii, desprinse din revistele deco, cu primirea călduroasă, nu sunt și generatoare de scântei de simpatie instante, și orice părinte/copil știe că familia înseamnă, în primul rând, a rămâne împreună în ciuda asperităților. Tocmai de aceea, Pete și Ellie aproape se răzgândesc și copiilor le trebuie timp pentru a accepta noua situație. Părinții, invariabil, vor greși asemenea copiilor. Fredrik Backman o spune atât de frumos în Things My Son Needs to Know about the World! E o carte la care m-am gândit mereu, vizionând filmul, și e o carte pe care am citit-o după ce am scris cronica anterioară, A Man Called Otto. Cumva, în viață, toate lucrurile se leagă. Se leagă și raporturile emoționale între personajele mai sus amintite, după ce trec prin clipe de cumpănă, după ce mama biologică nu dorește să-i ia înapoi, în ciuda eforturilor și dorinței lui Lizzie. Pentru că adopția în sine are aspecte nenumărate, pe care filmul reușește să le surprindă fidel: e plină de acte de rebeliune, e despre a renunța la așteptări idealizate, despre ce spun alții și presiunea pe care o pun, despre vârste la care copiii nu mai sunt dezirabili, despre răzgândiri, șanse secunde. Genul în care critica îl încadrează e dramă-comedie și, deși are scene amuzante, cred că subiectul e mult prea delicat pentru a-l trece în rândurile filmelor ușoare.

N-aș putea spune că unul dintre actorii principali excelează, dar parcă Mark Wahlberg e mai simpatic aici decât în filmele de acțiune. Este, desigur, doar părerea mea. Pe Sean Anders, regizorul, nu-l știu, mărturisesc. Poate pentru că genul pe care-l abordează, nu e neapărat ceea ce mă amuză sau incită. Și mai cred că unele dintre personajele secundare, ca de pildă Karen (Octavia Spencer) sau Sharon (Tig Notaro), sunt neașteptat de izbutite. Per ansamblu, filmul dă cu plus.