Filmografiile Simonei: Amour (2012)

Gen: dramă

Durată: 2h 7m

Regizor: Michael Haneke

Scenarist: Michael Haneke

Roluri principale: Jean-Louis Trintignant, Emmanuelle Riva, Isabelle Huppert

Filmat în: Franța

Limbă care se vorbește în film: franceză

Premii câștigate: nominalizat la categoria Cel mai bun film al anului, Cea mai bună actriță într-un rol principal, Cel mai bun regizor, Cel mai bun scenariu, Cel mai bun film străin (2013). Pentru ultima categorie a și câștigat Premiul Oscar. A câștigat și un Premiu BAFTA la categoria Cea mai bună actriță (Emmanuele Riva) și a fost nominalizat la alte trei categorii pentru aceleași premii, trei nominalizări și un premiu pentru Cel mai bun film străin la Gold Derby Awards, câștigător la categoria Cel mai bun film european la Premiile Goya (2014) și al unui Premiu Gopo (România), Golden Globes pentru aceeași categorie. A cumulat în total 84 de premii și 108 nominalizări la diverse festivaluri de profil din întreaga lume.

Michael Haneke provoacă iubitorii de film prin peliculele la care lucrează în calitate de regizor sau scenarist fie prin prezentarea unor aspecte controversate din societate, fie prin incursiuni într-o lume aspră, speculativă. Amour (2012) se așază în cinematografia lui pe cea mai înaltă treaptă, urmat de The White Ribbon (2009), Funny Games (2007), Caché (2005), The Piano Teacher (2001) și a fost prezentat publicului larg la nenumărate festivaluri de profil din întreaga lume. Câștigător chiar al unui Premiu Gopo, la categoria Cel mai bun film european, el a putut fi vizionat de cinefilii români în afara festivalului și pe una dintre cele mai cunoscute rețele de streaming (Netflix).

Pelicula îi are în distribuție pe Jean-Louis Trintignant și Emmanuelle Riva, în rolurile lui Georges, respectiv Anne. Cea din urmă, nominalizată la Oscar pentru acest rol, la categoria Cea mai bună actriță, la venerabila vârstă de aproape 86 de ani, a revenit în atenția criticilor de film internaționali la multă vreme după prima nominalizare la un Premiu BAFTA în 1961 (categoria Cea mai bună actriță străină), cu filmul Hiroshima Mon Amour, dar a fost mereu prezentă în atenția publicului francez, pe care l-a încântat vreme de multe decenii. A jucat și în mult aclamatul proiect Trei culori. Albastru (1993) al lui Krzysztof Kieslowski. E o apariție melancolică și elegantă, care se imprimă în memoria spectatorilor, așa cum o face și în acest film în rolul unei profesoare de pian, mult stimată de elevii săi, care cunosc cele mai înalte culmi ale succesului, și soție fericită a unui bărbat (tot profesor de pian și el) care întruchipează farmecul manierat al unui timp apus, cel puțin la începutul peliculei. La rândul lui, Jean-Louis Trintignant, cu o carieră extrem de fructuoasă (nenumărate nominalizări la Premiile César), este un actor de forță, pe care am avut bucuria să-l descopăr abia acum.

Filmul jonglează cu binomul Eros și Thanatos (iubire și moarte) ca elemente fundamentale de construcție a lumii cu sens. În urma unui atac vascular, Anne rămâne semi paralizată și abilitățile ei fizice, dar și de vorbire sunt diminuate (demență). E un contrast uimitor între fragilitatea umană a femeii de după atac și eleganța sălii de concert în care, inițial, o vedem alături de soț. Sentimentul decrepitudinii o invadează odată cu conștientizarea faptului că devine o povară, că este lipsită de demnitatea auto-suficienței, de o viață normală. O intelectuală redusă de o boală degenerativă la un stadiu infantil, dependent, îngrijită de un soț care, din iubire, o vrea cât mai mult alături de el, în pofida greutăților inerente, încearcă din greu să se facă înțeleasă. Ce-și dorește ea este eutanasia, eliberarea – tot din iubire – a soțului de povară. Ce înseamnă, de fapt, iubirea?

Una dintre scenele cele mai tulburătoare e aceea când Annei i se schimbă scutecul ori când soțul o încurajează să cânte pentru a face față, într-un tempo scăzut, erodării, pulverizării ființei. Ce suntem când îmbătrânim și cădem în grija altora? Fiica o vizitează, întrebându-se de ce nu se poate face mai mult, dar nu se oferă, în fapt, să ajute, fiind prea prinsă în angajamentele profesionale/personale. Cu inima frântă, soțul nu se întreabă, ci-și sacrifică, din iubire, propria formă de iubire. Îngrijitoarea o piaptănă ca și cum ar fi o păpușă, un obiect, iar scena e dureroasă în apartamentul plin de mobilă veche, de colecții și tablouri pline de gustul unui sens pierdut, reificat. Apartamentul devine celulă, refugiu, mormânt, dar și imortalizare a unei iubiri absolute. E o carapace, dar și o fantă care desparte lumea reală de lumea crudă a unei realități instituite cu forța. Cei doi sunt o lume în sine, cu emoții, imperfectă, dar și pură, sofisticată.

Scena inițială e, descoperim la final, o punere în abis a iubirii, dar și o desfășurare inversă a evenimentelor aparent inexplicabile.