Criza spirituală și convertirea Sfântului Augustin (354-430)

„Augustin este primul care a avut viziunea vastităţii sufletului omenesc şi, prin ea, a necunoscutului din noi. Căci ceea ce e vast e, prin însăşi natura sa, de necuprins şi de nestăpânit”.

(Gabriel Liiceanu)

Aurelius Augustinus, cel mai de seamă reprezentant al Bisericii creștine de Apus, s-a născut în orășelul Tagaste (Numidia), la 13 Noiembrie, în anul 354. Tatăl său, Particius, a fost consilier comunal, era păgân dar a fost botezat creștin către sfârșitul vieții lui, la îndemnurile stăruitoare ale soției sale, Monica, mama Sfântului Augustin. Monica s-a născut din părinți creștini și a fost una dintre cele mai distinse femei din antichitatea creștină.Ea a exercitat o influență a spiritului evanghelic asupra fiului ei, dar această influență nu s-a manifestat decât mai târziu. Tatăl Sfântului Augustin voia să-l îndrume spre cariera de retor, și din acest motiv a fost inițiat în taina cărților la Tagaste, după care a studiat gramatica la Madaura, iar începând cu anul 371 a plecat în Cartagina, unde și-a continuat studiile, completându-și cunoștințele prin studiul retoricii. Aici, a trăit într-un mediu lipsit de virtuți morale, a intrat în cercul unor tineri de bani gata, așa că influențat de aceștia, a dus și el o viață dezordonată și departe de morala creștină.

Augustin a trăit în concubinaj cu o femeie, până la convertirea sa la creștinism, când avea deja 34 de ani, și care i-a născut în anul 372 un copil pe nume Adeodat.

Spiritul său ager, nutrit cu o cultură clasică și preocupat mereu de marile probleme filosofice, căuta cu multă sete soluția la întrebările lui lăuntrice, căuta adevărul. Sistemele filosofice pe care le-a studiat nu l-au mulțumit și nu au dat sufletului său liniștea dorită, iar Sfânta Scriptură i se pare neinteresantă și anostă. Lăsându-se sedus de lauda că numai maniheismul dă problemelor adevărata dezlegare, pe care o căuta el, la vârsta de 20 de ani intră în sânul acestei secte, spre adânca mâhnire a mamei sale(Călin Ioan Dușe, Patrologie – curs pentru studenți de la Facultatea de Teologie, p. 398).

După ce și-a terminat studiile, Augustin a fost profesor la catedra de gramatică în Tagaste (374) și apoi la catedra de retorică la Cartagina (375-383). Aici s-a convins de faptul că a greșit, deoarece în credința pe care o îmbrățișase înainte cu nouă ani, a descoperit falsitatea și felul nedemn în care trăiau „aleșii” maniheismului, așa că a început să se delimiteze de această sectă. În anul 383 părăsește Cartagina și pleacă la Roma, unde fiind ambițios și conștient de valoarea sa intelectuală spera să se regăsească. La Roma a rămas puțină vreme, însă, cu toate acestea, obține protecția lui Simah, prefectul de Roma, și prin urmare a fost numit în anul 384 profesor de retorică la Milano.

Aici studiază cărțile neoplatonice traduse în latină de către Marius Victorinus, în care găsea principiul că, omul prin reflecție, nu poate ajunge la adevărul perfect și că acest adevăr este cel supranatural, la care se poate ajunge numai prin revelație divină. Intră în contact cu predicile Sfântului Ambrozie, pe care Augustin l-a avut ca profesor de retorică. El îl asculta din curiozitate, deoarece cunoștea faima acestuia. Voia să se convingă dacă faima de mare orator a acestuia era sau nu pe un suport real.

Reia studiul Sfintei Scripturi, ascultă cu atenție predicile Sfântului Ambrozie, iar acestea aduc o transformare în conștiința lui, mai ales că aceasta este accentuată de insistențele mamei lui, care l-a urmat. El se convinge tot mai mult de superioritatea creștinismului, deși criza spirituală nu era pe deplin eradicată. Astfel, într-o zi din vara anului 386, aflându-se în grădina casei sale și meditând la marile probleme care îl preocupau, la un moment dat i s-a părut că aude o voce de copil zicându-i: „Tolle et lege!” (Ia și citește!). Adânc impresionat de această voce, Augustin se grăbește în acea parte a grădinii unde lăsase mai înainte Sfânta Scriptură, și luând-o a deschis-o. Privirile sale se opriră asupra locului de la Romani 13, 13-14, unde citește: „Să umblăm cuviincios ca la lumina zilei, nu în ospețe și în beții, nu în desfrânări și în destrăbălare, nu în ceartă și în invidie, ci înveșmântați-vă în Domnul Isus Hristos și nu purtați atâta grijă de trupul vostru încât să-i deșteptați dorințele”.

Această trăire i-a marcat existența, așa că s-a lepădat definitiv de maniheism, a renunțat la postul de profesor de retorică și s-a retras, împreună cu fericita sa mamă, cu fiul său Adeodat și cu câțiva prieteni la Vila Cassiciacum, în apropiere de Milano ca să se pregătească pentru primirea Tainei Botezului. După o temeinică pregătire, primește cu ocazia Paștilor anului 387, botezul împreună cu Adeodat și cu prietenul său Alimpius, prin mâinile episcopului Ambrozie de Mediolan. Cuvintele pe care le-a rostit odinioară un episcop african către Monica, atunci când aceasta era întristată de purtarea fiului ei că „este imposibil ca fiul unei mame atât de evlavioase să fie pierdut”, s-au realizat întocmai. (Călin Ioan Dușe, Patrologie – curs pentru studenți de la Facultatea de Teologie, p. 401).

 În scurtă vreme de la primirea botezului a plecat spre Tagaste, apoi la Ostia, în drum spre Africa, a murit mama sa, cauză din care își amână continuarea drumului până în anul următor. Corpul neînsuflețit al acelei mame model a fost înmormântat la Ostia, de unde apoi, în secolul al XIV-lea, a fost mutat la Roma, în Biserica Sfântului Augustin, unde se află până în ziua de azi.

În timpul petrecut la Roma, Augustin s-a ocupat cu studiul și compune câteva scrieri. În anul 388 pleacă spre Numidia, unde se stabilește cu Adeodat și cu câțiva prieteni la moșia sa de lângă Tagaste, unde au dus o viață de asceți. Aici a murit și fiul său Adeodat. O parte din averea care o avea o donează săracilor, căutând să-și agonisească și pe această cale comoară în cer, pe care moliile nu o strică și hoții nu o fură. Faima despre sfințenia vieții lui s-a răspândit peste tot, cărțile pe care le-a dat la lumină în acest timp contribuind la creșterea prestigiului lui Augustin.

În anul 391 a sosit la Hippo, iar aici credincioșii au cerut să fie hirotonit preot. După trei-patru ani, Augustin a fost hirotonit ca episcop ajutor, pe lângă episcopul titular Valeriu, iar după moartea acestuia, în anul 396 i-a succedat în scaun, păstorind de aici înainte singur eparhia de Hippo.

Ca episcop, Sfântul Augustin s-a validat prin sfințenia vieții, prin lupta împotriva ereziilor și a schismelor (maniheism, donatism și pelagianism), printr-o fecundă activitate literară, prin administrarea exemplară a diecezei și prin cultivarea poporului căruia îi predica cu regularitate cuvintele lui Dumnezeu, prin îngrijirea de cei nevoiași, cărora le-a împărțit averea sa.

Rodnica sa activitate a fost întreruptă prin trecerea sa la cele eterne, în ziua de 28 august 430, la vârsta de 76 de ani. Ultimele zile ale vieții lui au fost pline de tristețe, ca și ale credinciosului său popor, din cauza barbariilor săvârșite de vandalii care năvăliseră în Africa și care pustiau tot ce găseau în calea lor. El moare chiar în timpul în care orașul Hippo este asediat de hoardele barbare. Rămășițele lui pământești au fost înmormântate în Hippo, de unde au fost mutate la finele secolului al V-lea în Sardinia, iar de aici, în secolul al VII-lea au fost duse și așezate în Biserica Sfinții Petru și Pavel, unde se găsesc și astăzi.

Sfântul Augustin este cel mai mare geniu pe care l-a avut, în trecutul său, Biserica creștină din Apus. El a fost un spirit enciclopedic, înzestrat cu o inteligență pătrunzătoare în cele mai abstracte probleme, cu o cugetare profundă, ageră și clară, cu o fantezie bogată, cu o elocvență extraordinară și cu o inimă plină de bunătate. S-a distins ca un excelent psiholog, metafizician, teolog, moralist și istoric, fiindsupranumit de către apuseni „doctor gratiae”.

Ca scriitor, Sfântul Augustin este cel mai fecund dintre toți apusenii și în același timp, unul dintre cei mai importanți scriitori ai omenirii. Stilul său este original și variat, exprimarea clară, astfel încât cei pentru care a scris să înțeleagă pe deplin mesajul.

Opera Sfântului Augustin este sinteza unei vieți în care autorul caută adevărurile absolute, un traseu spiritual care cunoaște urcușuri și coborâșuri, până în momentul în care are revelația că singura cale spre o viață împăcată cu sinele și cu lumea este aceea petrecută împreună cu Dumnezeu.

Toate datele pe care le cunoaștem despre această personalitate sunt rezultatul Confesiunilor făcute de Augustin lui Dumnezeu, în care este relevată lupta sa cu păcatul, convertirea sa, dar și raționamente cu privire la timp în tripla sa ipostază: prezent-trecut, prezent-prezent și prezent-viitor, dar și despre durata acestuia între efemer și etern. Apoi vorbește despre evoluția umanității de la păcatul originar, sălășluit în om, până în contemporaneitatea lui. Cartea Confesiunilor nu este doar o relatare narativă, ci este și sensibilitate lirică și speculație filosofică, analiză psihologică și meditații asupra textului biblic. „Conceput ca un drum inițiatic, ritualizat, drumul spre Dumnezeu sau spre sine, trece prin teritoriul memoriei” (Ioan Duță, Travaliul memoriei la Sfântul Augustin și Mircea Cărtărescu, curs, p. 3). Prin urmare, Augustin a parcurs un itinerar spiritual și spiritualizat, având, în final, revelația bucuriei absolute, ce poate fi dobândită doar în părtășie cu Dumnezeu: „Cât îmi este silă de mine însumi… tu ești acela care strălucești pentru mine, care mă bucură, acela care ești iubit și dorit de mine, până într-acolo încât să-mi fie rușine de mine…” (Augustin, Cartea a X-a, cap. II, 2).

Pentru Sfântul Augustin convertirea a însemnat un drum greu și sinuos, o strădanie prin care căutarea lui Dumnezeu reprezintă întoarcerea spre sine, așa cum, de altfel, propune Platon. Ori această convertire nu presupune o delimitare totală de lume ci realizarea: „unor raporturi de adecvare între sine și sine, cât și între sine și lume” (curs, p. 9). Deci convertirea a presupus mai multe etape, în care personalitatea lui Augustin cunoaște o transformare de sine, astfel încât el însuși devine obiect și subiect de cercetare și de cunoaștere. Mutația care are loc în conștiința lui prin transformare bruscă și radicală petrecută în interiorul sinelui se numește metanoia – demers pregătit în timp îndelungat, dar care este declanșat de un eveniment neașteptat, și care duce la convertire, o convertire care nu poate avea loc decât printr-o adevărată ruptură între trecut și viitor, prin renunțarea la sine și renașterea în convertit. Petre Țuțea spunea că se umilește mereu pentru a face loc lui Dumnezeu să sălășluiască în sufletul lui.

În Confesiuni, acestparcurs inițiaticeste descris cu toată sinceritatea, ca, în momentul în care întâlnirea cu divinitatea devine o comuniune indestructibilă, să ajungă la concluzia că regula morală universală este spiritul lui Dumnezeu prezent în conștiința celui care-L caută și-L găsește.

Cartea sa începe cu laudă adusă lui Dumnezeu: „Tu ești mai presus de orice și nu te schimbi, nu în tine se desfășoară ziua de astăzi și totuși ea trece prin Tine, căci în Tine se află toate timpurile”. O sinteză a acestei opere este făcută de Eugen Munteanu, în prefață la volumul Confesiuni: „Viața Sfântului Augustin, s-a spus de atâtea ori, reprezintă imaginea completă a celei mai fascinante aventuri în care poate fi angrenată o ființă umană: căutarea lui Dumnezeu, a Binelui și a Adevărului suprem, asumată în deplină cunoștință de cauză și cu implicare totală. De la simplul credincios care contemplă imaginea tradițională a episcopului de Hippona – purtându-și în mână inima străpunsă de săgeți din care ies flăcările iubirii – la mai-marii lumii care caută în gândirea lui un sens și o justificare a puterii lor seculare, și până la intelectualul care se regăsește în neliniștea sa interogativă și în nevoia lui de certitudini, Augustin este pentru fiecare modelul apropiat, accesibil prin suferință și expiere, al unei umanități integrale. Acest mare păcătos devenit sfânt, acest erudit rafinat și senzual devenit cel mai redutabil polemist creștin, arhitect principal al impozantei teologii creștine și, deopotrivă, creator al instrumentarului ei conceptual, nu încetează, de la moartea sa în anul 430, să incite, să cheme, să trezească din amorțire, să uimească” (p. 7).

Opera Sfântului Augustin este bogată și variată, adunată în 16volume întregi.

Confessiones, în 13 cărți, sunt compuse în jurul anului 400 și este socotită a fi una dintre marile biografii din istorie, din care mulți scriitori de mai târziu s-au inspirat. Analizând fiecare etapă a vieții, autorul reflectează asupra naturii umane. Vorbind despre copilărie ajunge la concluzia că partea întunecată din om este prezentă încă de la naștere. Din acest motiv, de multe ori, copiii se comportă urât unii cu alții, chiar dacă sunt prieteni. Păcatul său, pe care îl mărturisește, este că îi plăcea să fure fructe din curtea vecinului lor, chiar dacă nu avea nevoie de acestea.

Vorbește despre tinerețea lui, când nu era om al lui Dumnezeu, și trăia în concubinaj și în anturajul unor tineri care nu îl cunoșteau pe Dumnezeu. Evocă, cu multă sensibilitate, chipul părinților săi, în special al mamei sale, Monica, cea care deși avea o credință diferită de a soțului ei i-a fost supusă soțului, și-a păstrat credința nealterată și a avut un rol hotărâtor în viața fiului său.

În primele nouă cărți, autorul își face autobiografia, expunându-și viața de la naștere și până la moartea mamei sale, în anul 387. Nimic nu lipsește din acest trecut al său. Ceea ce surprinde este sinceritatea cu care mărturisește atât faptele bune, cât și cele rele din viața sa.

El expune tot ce a făcut și a gândit, nu cu scopul de a se dezvinovăți pentru greșelile lui, ci cu scopul de a și le recunoaște și de a se ruga lui Dumnezeu ca să i le ierte.Afirmă că maniheismul este prima erezie care a atrasasupra ei atenția Sfântului Augustin și împotriva căreia el a scris, nu doar în Confesiuni, ci și în alte multe lucrări,în care combate principiile acestei erezii și imoralitatea pe care o duc aderențiiei. Știm că și el a fost într-o vreme, mai mulți ani la rând, adeptul acesteisecte și deci având ocazia să o cunoască mai îndeaproape, a putut să ocombată mai bine.

Recunoaște aici că omul este nefericit atâta timp cât nu trăiește după legea divină: „Fecisti nos ad te, et inquietum este cor nostrum donec requiescat in te”. În cartea a 10-a, el face o comparație între starea sa păcătoasă de mai înainte și starea fericită în care se află în calitate de creștin. Ultimele trei cărți cuprind reflecții la Geneză. Tinerețea lui a fost zbuciumată, trăită în desfrâu, pentru că: „Nu te iubeam, și mă desfrânam departe de Tine (…) imitam pe cele mai de jos dintre făpturile Tale, și ca unul ieșit din țărână, spre țărână mă îndreptam, părăsindu-Te pe Tine” (Confesiuni, p. 39).

Vorbește de asemenea despre influența pe care au avut-o cărțile în viața lui. Una dintre cărțile care i-au marcat existența a fost cea a lui Cicero, despre care spune: „Citirea acestor cărți mi-a întors rugăciunile către Tine, Doamne, și a prefăcut în întregime legămintele, juruințele și dorințele mele” (Confesiuni, p. 121).

Impresionat de această operă, mai ales pentru sinceritatea relatărilor, Emil Cioran va afirma: „Nu merită osteneala să scrii Confesiuni decât dacă-i sunt adresate lui Dumnezeu. Am recitit câteva pagini din Sfântul Augustin. Ce patimă! Povestea convertirii sale. Drama noastră: trăim într-o epocă în care nu mai avem la ce să ne convertim”.

Retractiones cuprinde două cărți care au fost scrise în anul 407. Aici, Sfântul Augustin înșiră toate operele scrise de la convertirea sa din anul 386 și până la timpul compunerii acestei scrieri, care sunt în număr de 94. Arată împrejurările în care a scris și scopul lucrărilor sale. Acestora, el le și face o critică aspră. Anumite chestiuni le expune mai clar, iar altele le corectează încercând să fie întru toate în consonanță cu doctrina generală a Bisericii.

Celelalte opere ale lui Augustin se pot clasifica în scrieri: 1.Filosofice, 2. Apologetice, 3. Exegetice, 4. Dogmatice, 5. Polemice, 6. Morale și pastorale, 7. Predici, 8. Epistole și poezii.

1. Scrieri filosofice:

Abstrăgând de la opera pierdută acum De Apto et pulhoro, compusă pecând era în Cartagina, celelalte scrieri filosofice ale Sfântului Augustin dateazădin timpul premergător și imediat următor botezului său. Unele dintre ele suntrezultatul conversațiilor avute cu prietenii săi în iarna anului 386-387 laCassiciacum. Ele sunt Contra Academicos, trei cărți în formă de dialog, scriere în care combate principiul scepticismului, după care nimic nu se poate cunoaștecu certitudine, și susține că este posibilă cunoașterea adevărului și că fericirea nu constă în cercetarea adevărului, ci în cunoașterea lui.

2. Despre viața fericită – De vita beata (o carte de dialoguri) dovedește că fericirea constă în cunoașterea lui Dumnezeu, aceasta fiind singura șansă a omului la fericire.

3. În De ordine (două cărți), de asemenea scrise tot în formă de dialog, se ocupă de ordinea existentă în lume, atingând tangențial problema originii răului.

4. Soliloquia (Convorbiri cu sine însuși, cu rațiunea sa), în două cărți.

– în prima carte expune calitățile pe care trebuie să le aibă cel care cercetează adevărul;

– în a doua carte tratează nemurirea sufletului.

5. De immortalitate animae (Despre nenurirrea sufletului) este o carte considerată ca fiind o continuare a celei de-a doua cărți Soliloquia și a fost conceputăcu scopul de a se constitui ca o completare a acesteia.

6. Sfântul Augustin a mai scris și referitor la cele șapte arte: gramatica, muzica, dialectica, retorica, geometria, aritmetica și filosofia. Din ele n-au rămas decât câteva extrase asupra gramaticii și schițe asupra dialecticii și retoricii.

În întregime s-a păstrat numai De musica libri rex, în care tratează despre măsură, ritm, precum și despre puterea pe care o are muzica asupra spiritului omenesc.

7. În Dequantitate animae (Despre mărimea sufletului) dovedește imaterialitatea sufletului.

8. De Magistra arată că Isus Hristos este singurul Pedagog adevărat și desăvârșit. Cartea este scrisă sub forma unui dialog cu fiul său, Adeodat. Baza filosofiei Sfântului Augustinesteneoplatonismul, pe care îl consideră cel mai spiritual dintre toate sistemele filosofice, dar și unicul ce poate conduce sufletul spre creștinism. El s-a ferit însă de erorile care ar fi putut decurge din acest sistem.

Principala operă apologetică a Sfântului Augustin și în același timp cea maisuperioară dintre toate scrierile sale este: Despre cetatea lui Dumnezeu.De civitate Dei, în 22 de cărți, a fost compusă între anii 413-426. Este, dupăConfesiuni, cea mai citită scriere a Sfântului Augustin. Însă la compunereaCetății lui Dumnezeu a redat ocuparea și predarea Romei în anul 410 de către Alaric, regelevizigoților. Acest eveniment, trist pentru capitala Imperiului Roman, a reprezentat o ocaziepentrupăgâni ca să reînnoiască acuzațiile aduse creștinismului. Ei susțineau sus și tare cum că prezența creștinismului este cauzaruinării Imperiului, și că toate nenorocirile venite asupra Imperiului nu sunt decâtrăzbunări ale zeilor din cauza expansiunii religiei creștine. SfântulAugustin consideră că este necesarsă dea un răspuns temeinic acestor reproșuri pagane, așa că și-a propus să trateze pe larg raporturile dintre creștinism și paganism, și despre providența divină, cu privire la evenimentele întregii lumi, atât din trecut cât din în viitor.Apologia lui are din acest punct de vedere proporții ce transformă cartea într-o filosofie a religiei și aistoriei.

De civitate Dei conține 22 de cărți și se împarte în două părți. În prima parte apologetic-polemică (cărțile 1-10), el respinge concepția că prosperitatea statelor se datorează cultului politeist și amintește păgânilor că și înainte de ivirea creștinismului au fost în lume nenorociri și mai mari. Creștinii nu numai că nu poartă vina căderii Romei, dar să nu se uite că în timpul pustiirii cetății, păgânii și-au aflat refugiul în Bisericile creștine, pe care barbarii le-au respectat și nu au îndrăznit să se atingă de ele. Face o analiză lucidă și logică prin care expune adevăratele motive ale căderii Romei, dintre care cel mai important este imoralitatea. Dacă Dumnezeu a lăsat ca Roma să fie asediată și prădată, El a făcut aceasta cu scopul de a o pedepsi pentru fărădelegile ei și nu de a o distruge pentru totdeauna. În partea a doua, istorico-dogmatică (cărțile 11-22), face o paralelă între cetatea binelui, care este cetatea lui Dumnezeu, reprezentată prin: monoteism și creștinism și cetatea răului, reprezentată prin erorile păgânismului. Deosebirile dintre aceste cetăți sunt esențiale, cetatea binelui fiind condusă de iubirea pentru Dumnezeu până la disprețul de sine, iar cetatea răului este condusă de iubirea de sine până la disprețuirea lui Dumnezeu.

În argumentarea făcută de Sfântul Augustin, Cain și Abel sunt primii reprezentanți ai celor două cetăți, a căror dezvoltare se descrie cu multă competență. Sfârșitul acestor cetăți va fi: fericirea veșnică pentru Cetatea lui Dumnezeu și pedeapsa veșnică pentru cetatea răului. În această lucrare trece de la apologie la o filosofie a istoriei și se accentuează puternic că întreaga lume este condusă de către providența divină și se scoate în evidență triumful definitiv al credinței și al dreptății divine.

De civitate Dei a fost scrisă între anii 413-426, deci într-un interval de timp destul de mare. Acum, Sfântul Augustin fiind preocupat de discuțiile dogmatice care aveau loc pe atunci, a întrerupt de mai multe ori munca. Aceasta este cauza pentru care opera sa ne apare lipsită de unitate.

Sfântul Augustin a comentat Sfânta Scriptură, fie în Omilii – interpretări alegorice și mistice, pe care le adresa credincioșilor, fie în Tratate și Comentarii scrise.

Scrie, de asemenea, zeci de opere dogmatice, cum ar fi:

1. De doctrina christiana, în 4 cărți, scrise în anul 397;

2. De genesi ad litteram (12 cărți);

3. În Locutionum libri septem și

4. Quaestionul in Heptateuchum libri septem;

5. Ennarrationes in psalmos (Comentarii la Psalmi);

6. De consensu evangelistarum;

7. Quaestiones evangeliorum (2 cărți);

8. De sermone Domini in monte (2 cărți);

9. In Iohannis evangelium tractatus.

Sfântul Augustin a mai scris comentarii la: Epistolele către Romani, Galateni și alte epistole pauline.

Alte scrieri dogmatice:

1. De trinitae, în 15 cărți. La compunerea ei, Sfântul Augustin a lucrat 18 ani (398-416);       Enchiridion ad Laurentium sive de fide, spe et caritate;

3. De fide et symbolo explică Simbolul Credinței, Rugăciunea Domnească și Simbolul Apostolic;

4. De fide rerum quae non videntur (Despre credința în lucrurile nevăzute);

5. De fide et operibus (Despre credință și fapte);

6. De conjugiis adulterinis, Despre căsătoriile adulterine; (Patrologie, pp. 393-409).

Scrie, de asemenea, împotriva maniheilor, pe care i-a cunoscut îndeaproape, contra priscilianiștilor, adonatiștilor, pelagianismului, erezie ivită în timpul său, scrie „Morale și pastorale” (pentru ca un bun creștin să poată învinge răul), predici, în număr de 363, cunoscute sub titlul de de Cuvântări, epistole (217) și poezii.

Izvoarele învățăturii creștine sunt pentru el Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție. Aici vorbește despre necesitatea botezului copiilor, despre existența lui Dumnezeu, element pe care îl dovedește cu argumentul teologic, metafizic și psihologic.

El afirmă că în lume sunt adevăruri care sunt evidente pentru fiecare om și care nu se pot nega. Ele sunt în opoziție cu lucrurile pământești, neschimbabile și se impun cu necesitate sufletului omenesc. Existența acestor adevăruri nu poate fi explicată altfel decât admițând existența unui Adevăr Suprem, din care ele decurg, și acesta este Dumnezeu.

Pentru a face mai inteligibil misterul Sfintei Treimi, Sfântul Augustin recurge la analogii din lumea creată. Astfel icoana Sfintei Treimi o găsește în sufletul omenesc care se cunoaște și se iubește pe sine: „melts, notitia, amor: Haec tria unum atquue una substantia”, în memorie, inteligență și voință; în obiectul văzut, vederea și atenția spectatorului etc. Afirmă că lumea este creată de Dumnezeu din nimic, și că s-a făcut în două etape: prima este cea în care este creată materia, iar a doua etapă este cea în care materia este organizată.

 Despre Mântuitorul nostru spune că a venit pe pământ ca să răscumpere păcatele lumii, că „dacă lumea n-ar fi păcătuit, El nu ar fi venit”, afirmă Sfântul Augustin. Afirmă că El este singura persoană care are o natură umană și una divină, pentru că nu s-a născut din pofta trupului ci din umbrirea Duhului Lui Dumnezeu. După părerea Sfântului Augustin, Biserica formează o unitate împreună cu Hristos; Ea este corpul, iar Mântuitorul este capul acestui corp. Biserica este Împărăția lui Dumnezeu pe acest pământ.

Afirmă că imediat după moarte, sufletul omului primește o parte din recompensa sau din pedeapsa care vor fi complete numai după împreunarea sufletului cu trupul, deci după judecata din urmă.

Bibliografie

Sfântul Augustin, Confesiuni, Ed Humanitas, București, 2018.

Eugen Munteanu, Prefață la Confesiuni, Sfântul Augustin, Ed. Humanitas, 2018.

Fericitul Augustin, Ed. Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe, 2021.

Sfântul Augustin, Solilocvii, Ed. Humanitas, 1993.

Gabriel Liiceanu, Despre dialectică, Ed. Humanitas, 1991.

Stelian Brezeanu, Istoria Imperiului Bizantin, București, Meronia, 2007.

Călin Ioan Dușe, Patrologie – curs pentru studenți de la Facultatea de Teologie, Ed.Academica, 2021.

Ilona Duță, Travaliul memoriei la Sfântul Augustin și Mircea Cărtărescu, Universitatea din Craiova, curs.