Autoflagelare (sau riscurile mărturisirii și ale asumării)

Simțise mai demult schimbarea de atitudine a lui „Ducu”; așa îl alintau de când era bebeluș. Încerca de ceva vreme să se împace cu ideea că avea motive să fie mai distant, deși îi făcuse câteva confidențe menite să și-l apropie, să devină prieteni, așa cum știa că ar trebui să fie în condiții normale relația optimă dintre tată și fiu. Însă nu reușise să atingă acest ideal nici cu Luca și Anda, copiii lui rămași orfani de mamă, poate din cauza atitudinii sale prea autoritare, în optica lor.

În perioada studenției, îl vizitase pe Radu de câteva ori, fie la căminul studențesc, fie la domiciliul unde hotărâseră, împreună cu alți colegi, să locuiască „în gazdă” sau în chirie. Maică-sa îi cumpărase mașină la mâna a doua. Făcea naveta. Venea acasă la sfârșit de săptămână, iar lunea se întorcea la cursuri. Îi plăcea cum conduce. Abil, curajos, dar și foarte atent.

După absolvirea studiilor superioare, s-a angajat la o firmă de succes în domeniul jocurilor pe calculator. S-a remarcat prin competență, seriozitate, generozitate. A fost promovat administrator de rețea. Câștiga bine. Mizând pe asta, și-a cumpărat casă cu grădină și curte. A prins momentul. Una dintre colegele de serviciu își construise o căsuță la marginea orașului, într-un cartier nou, după modelul arhitectonic al celor din occidentul european. La scurt timp, nevoită să plece din oraș, a pus casa de vânzare. Radu a mai făcut câteva schimbări în interior și s-a mutat. L-a invitat să-i vadă noua proprietate. I-a plăcut. Suprafețe strict funcționale. Din antreul deschis se intră prin ușa de sticlă înrămată într-un hol-garderobă, de unde – în living. Bucătăria-chicinetă este situată imediat în dreapta; dotată cu toate aparatele moderne utile. La capătul opus intrării – spațiul de „birou”, despărțit de „sufragerie” printr-un semi-paravan din cărămidă prevăzut cu blat din lemn. Scara pe care ajungi la etaj se termină pe esplanada cu cele patru uși, trei dormitoare și baia. Există o cameră de baie și la parter, amplasată la circa doi metri vis-à-vis cu scara. S-a bucurat, singur sau împreună cu soția sa, de găzduire, atunci când urma să meargă, în dimineața următoare, la aeroport pentru zborurile transatlantice.

În timpul uneia dintre puținele, poate prea puținele, vizite, Radu i-a reproșat absența din viața sa a celui despre care știa că îi este tată: „Vezi tu, eu știu că îmi ești tată, însă până acum ai făcut foarte puțin să și simt asta. În consecință, la rândul meu, nu simt obligația de a mă comporta față de tine așa cum observ că alți tineri se manifestă față de tații lor. Nu pot ști ce anume simt ei cu adevărat atunci când îi întreb dacă își iubesc părintele, dacă doresc să-i fie în preajmă, să-l ajute.”

&

Nu durează mai mult de cinci minute până când pe masă apar două farfurii cu paste carbonara, tacâmuri, șervețele, două sticle cu bere, pahare, un bol cu alune de pădure și unul cu covrigei sărați.

Vino, te rog, la cină, tată!

Mulțumesc, Ducule, iată-mă!

Paul se apropiase. Își trage scaunul, se așază.

Poftă bună!

Mulțumesc, la fel!

Mulțumesc. Dacă nu te deranjează, acum putem relua conversația de unde am întrerupt-o.

Încep să mănânce.

Bune paste! Tu le-ai pregătit?

Ba bine că nu! pufnește în râs Radu, dacă prin „pregătit” înțelegem a fi puse pe farfurie. Le-am comandat prin serviciul de catering. Știi ce-i acela?

Ba bine că nu! îl imită Paul pe fiul său. Dinainte de a ști tu că există.

Mno, bine! N-am vrut să te jignesc. Doar nu trăiești în vârf de munte! Ești scriitor, bănuiesc că ar trebui să cunoști mai multe cuvinte, din domenii profesionale diferite, decât alte categorii de intelectuali, nu?

Tonul și inflexiunea vocii lui Radu îl neliniștește pe tatăl său. Aduce a remarcă ironică. Îi amintește de nestăpânita interogație malițioasă, marcată de infatuare, în prezența recentei sale prietene, după un dialog inițiat în timpul deplasării cu autoturismul său, din marele oraș spre târgușorul domiciliului său. „Cel puțin asta ne spune istoria culturii”, adusese ca argument Paul, tocmai în momentul când au oprit în parcarea de lângă blocul unde locuiește. „Ce istorie știi tu?!” „Oricum ai lua-o, dragul lui tata, puțin mai multă decât tine!”. A intenționat să-i plătească efortul și costul deplasării, i-a invitat în casă, dar Radu a refuzat.

Ducule, Răducule, mă așteptam s-o întâlnesc și pe Lavinia. Sau nu locuiți împreună?!

Ba da! Dar e plecată până la părinții ei. Sosește mâine după amiază. Noroc! ridică paharul. Paul prinde la rândul său paharul și ciocnesc: „Noroc!” Ce zici, ești dispus să reluăm dialogul de unde am fost nevoit să-l întrerup? Adică, ce-ai vrut să spui cu originalitatea enunțurilor tale? Am reținut expresia bine, nu?

Paul îi face semn cu palma, să aștepte, mai are de mestecat. Zâmbi. Îi trecuse unda revoltei provocate de memorie. Răspunde calm, privindu-l insistent:

Mi-am amintit de întrebarea pe care mi-ai adresat-o la una dintre conversațiile privind preocuparea mea pentru scris și rolul acestuia într-un timp în care se citește din ce în ce mai puțin literatură beletristică. M-ai întrebat în prezența Cameliei, prietena ta de dinaintea Laviniei. M-ai pus într-o situație ușor jenantă, pentru că eu nu mi-am asumat vreodată originalitatea, sedus de marota mulțimii de poeți, prozatori, dramaturgi, care au făcut public rodul creației lor de-a lungul și de-a latul istoriei. Norocul meu: Camelia este psiholog universitar și mi-ar fi acordat circumstanțe atenuante, dacă ar fi fost nevoie. Apropo, știi ce mai face? Nu ești obligat să-mi răspunzi.

Mă mir că nu mă întrebi de ce ne-am despărțit!

Paul tace timp de câteva zeci de secunde mestecând lent, soarbe o înghițitură din pahar, apoi privind lichidul arămiu din paharul ridicat în dreptul candelabrului cu trei brațe:

Nu te întreb, și nu o fac din lipsa curiozității, ci pentru că nu pot accepta obiceiul, pentru că a devenit obicei jenant de frecvent în unele regiuni ale lumii, de a divorța, despărți, zi-i cum dorești, doi adulți care se plac, se potrivesc, se înțeleg, sunt recunoscuți ca pereche agreabilă în cercul de prieteni și colegi, ca, după o perioadă de timp destul de lungă, să constați că se despart. Accept că s-a ivit la un moment dat o stare conflictuală, dar că nu au găsit soluția să păstreze relația de cuplu, nu!

Dar tu și mama cum ați procedat? Mă întreb dacă nu ești cumva „lupul moralist”. Sau voi trecuserăți de faza cu, citez: „doi adulți care” bla, bla, bla!

Nu știu dacă îți mai amintești, pe când aveai paisprezece ani, te-am luat cu mine în orașul unde locuiesc cuscrii mei, socrii fratelui tău Luca. Te-am întrebat dacă ai fi de acord să merg la voi și să propun mamei tale căsătoria. Ai sărit imediat cu o replică neașteptată: „Nu, tati, cu mama nu poate trăi niciun bărbat!” și ai început să plângi. Am înțeles că fiul meu trece printr-o etapă dramatică, iar eu nu știu ce atitudine s-ar cuveni să am, ce hotărâre ar trebui să iau. În zilele următoare ar fi trebuit să discut cu maică-ta oportunitatea căsătoriei. Era în anul 2000, Anda avea serviciul în centrul de județ, Luca era căsătorit și se angajase la o firmă ardeleană unde lucra și nevastă-sa. În condiții normale, trebuia să fac acest pas, dar asta complica puțin lucrurile, implica schimbarea de domiciliu, naveta zilnică, pierderea independenței decizionale, formarea deprinderii de a suporta cicăleli și ironii din partea mamei tale și certuri vizând relația cu tine. Acum spune și tu ce puteam, sau ce doreai, să fac!?