Adrian George Itoafă în dialog cu Florin Dochia: Întrebări și restul aflare

Interviu cu Florin Dochia, poet, jurnalist, redactor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, traducător

Adrian George Itoafă: Am citit biografia dumneavoastră și am realizat că aveți o bogată activitate literară. Această pasiune pentru scris, de unde vine?

Florin Dochia: Habar n-am. M-am născut cu ea, am copilărit într-o bibliotecă, a scrie literatură face parte din ființa mea leneșă.

A.G.I.: Considerați că manuscrisul odată încheiat, vă împlinește în acea formă, sau mai este loc de adăugat, respectiv de modificat din el?

F.D.: Mereu mai este ceva de adăugat, de schimbat. Recitirea unui manuscris este făcută de o altă ființă decât aceea care l-a scris. În fiecare clipă sunt altul, mă schimb permanent, niciodată nu rămân același; doar dacă sunt mort nu mă schimb, probabil.

A.G.I.:V-ați gândit vreodată să renunțați la scris? Din ce motive?

F.D.: M-am gândit. Obosisem. Nu mi-a reușit. Lenea mea a fost mai puternică.

A.G.I.: Ați stat în dialog cu creierul unui autor sau personaj închipuit? „Nichita a stat în dialog nu doar cu Mihai Eminescu personal, ci chiar cu creierul lui!”, spunea Adam Puslojić.

F.D.: Adam era mare hoțoman, l-am iubit dintotdeauna, ne vedeam anual, la Festivalul de la Ploiești. Evident că stai de vorbă cu mintea oricărui autor pe care-l citești, altfel de ce l-ai citi? Și de ce ai scrie, adesea, despre el? Eu stau de vorbă de decenii cu creierul unor titani, precum Franz Kafka, Dostoievski, Ionesco, Camus, Sartre, Urmuz, Hasdeu etc.

A.G.I.: Credeți că poezia „trebuie să se înalțe deasupra condiției umane”, așa cum crede Ana Blandiana?

F.D.: Nu cred! Poezia este oglinda condiției umane, nimic mai mult, nimic mai puțin.

A.G.I.: „Vrei să cunoști lumea? Privește-o de aproape. Vrei să-ți placă? Privește-o de departe”, consemna Ion Luca Caragiale. Și George Bacovia privea lumea de departe: „Iubesc oamenii și îi privesc cu interes prin geamul din fața casei mele. Cred că fiecare duce ceva bun cu sine, și dacă nu sunt toți la fel, de vină sunt împrejurările care diferă de la individ la individ”. Preferați să priviți oamenii de la distanță sau de aproape?

F.D.: Eu privesc lumea din lăuntrul ei, altfel ce rost ar avea privirea mea? Cui ar folosi? A privi din afară înseamnă a fi indiferent, a nu-ți păsa de ea. Ceea ce spun cei citați sunt vorbe de dragul vorbelor, pour la bonne bouche, de fapt și ei au privit lumea din lăuntrul ei, au trăit lumea și au scris-o.

A.G.I.: „Pe pământ tot ce există are nevoie din când în când, să plângă”, l-am citat pe Nichita Stănescu. Dumneavoastră plângeți?

F.D.: Mereu… doar sunt român… tot românu’ plânsu-mi-s-a că nu mai poate străbate de-atâta străinătate…

A.G.I.: Unele persoane cred că: „Nu în stele este scris destinul nostru, ci în noi înșine”. Așa credea și William Shakespeare. Împărtășiți aceeași părere?

F.D.: Evident. Aia cu stelele este o metaforă. Destinul este scris deja, nu facem decât să-l îndeplinim, nu avem cum îl părăsi decât prin moarte… și poate nici atunci… când voi afla vă voi spune.

A.G.I.: „Viața nu este ce ai trăit, ci ce îți amintești că ai trăit și cum ți-o amintești pentru a o povesti”, menționa în scrierile sale Gabriel José García Márquez. Cum comentați acest citat?

F.D.: García Márquez este un cunoscător – ceea ce nu-ți amintești, nici nu ai trăit cu adevărat… dar poți inventa amintiri pe săturate!

A.G.I.: Un răspuns cartezian la frământările lui asupra universului, se referea la faptul că „Ceea ce vedem în jurul nostru este real, și nu o mare iluzie perpetuată de o forță necunoscută”. Admiteți acest răspuns, sau aveți alt răspuns privitor la imaginațiile dumneavoastră?

F.D.: Ceea ce vedem este ceea ce ne închipuim, nu ceea ce există cu adevărat. Avem acces la o foarte mică parte din realitate. Suntem limitați de simțuri, nu cunoaștem, de exemplu, limbajul altor ființe, al copacilor, al insectelor, al păsărilor, fără noi planeta ar exista în continuare, poate chiar mai adevărată, mai bogată. Omul este eminamente distructiv, el nu construiește decât spre a demola. De aceea va avea soarta dinozaurilor…

A.G.I.: Introspecționismul se adresează autocunoașterii. Cum vă explicați că ceea ce credeți este purul adevăr, știind că există două surse ale cunoașterii: obiectele din lumea materială și cele din rațiunea umană, așa cum simțea John Locke?

F.D.: Lumea materială este o decădere energetică a spiritului. Adevărul de azi poate fi neadevăr mâine. Rațiunea umană bazată pe lumea materială este eminamente limitată, nu este cunoaștere adevărată, este opinie despre momente pasagere, ca și cum ți-ai privi imaginea în oglindă, ignorând faptul că deja ea este veche, în trecut; numai spiritul este fără limite, el oferă adevărul. Locke se joacă de-a filozofia, empirismul lui este o imagine foarte parțială a lumii, doar o paradigmă anti-descartesiană, nimic mai mult. Recunoaște, în fond, că un sistem conceptual nu este altceva decât un mod particular de a structura și percepe o realitate, care, așa cum ea, în sine însăși, rămâne inaccesibilă. QED.

A.G.I.: Sunt convins că ați stârnit curiozitatea cititorilor. Dacă mai doriți să faceți câteva mărturisiri, ceva ce nu ați mai povestit, o întâmplare de care vă aduceți aminte cu drag, v-aș ruga să o spuneți.

F.D.: Nu îmi amintesc nimic semnificativ. Am trăit o viață banală, am greșit enorm și de prea multe ori, am ratat de vreo trei ori moartea, am iubit mult, dar s-ar fi putut și mult mai mult, sunt adeptul zicerii și acțiunii „ai doar ceea ce dăruiești”, cred în samsara și aștept să ne vedem și în alte existențe.

A.G.I.: Vă mulțumesc că ați răspuns întrebărilor!