(continuare din numărul 242/martie 2025
al revistei „Caiete Silvane”)
„…Înainte de se îmbolnăvi tata Anton, cumpăraseră o piscină octogonală supraterană. Este inutil să afirm că mi-ar fi fost mai bine dacă rămâneam cu mama Florența și tatăl meu care era mai mult plecat?”
Pentru câteva secunde se instalează tăcerea, prilej pentru cei doi să mai soarbă câte o înghițitură din pahare.
Brusc, din capelă se aude un zgomot ciudat, un fel de hâșâit, urmat de sunetul asemănător al unei sticle care cade și se rostogolește.
Mișcare sincronă: Tresar, se privesc cu ochii larg deschiși, întorc fețele spre ușa întredeschisă, sar în picioare și, cât pe ce să se ciocnească, pornesc. Mihai deschide ușa larg. Marius țâșnește în semiobscuritatea din interior. Curentul creat de „năvălirea” lor face să tremure flacăra lumânării fixate în sfeșnicul de pe suportul înalt, situat lângă capul sicriului.
Dirijați parcă de același spirit, scrutează scurt de jur-împrejur, pornind de la sicriu spre cele două rânduri de scaune rabatabile din stânga și din dreapta.
Da.
Una dintre cele două jerbe din flori artificiale („Cine să fi adus plasticele astea?!”) de pe capacul sicriului alunecase și, în cădere, lovise în vaza din sticlă cu buchetul de crizanteme naturale; acesta se revoltase și căzuse peste podeaua din gresie gri, făcând zgomotul care îi speriase, întrerupând confesiunea prezumtivului fiu al răposatei.
Se privesc și parcă ar zâmbi dezamăgiți.
Marius se apleacă, ridică recipientul în formă de cupă, „destul de instabil, însă tare rezistent”, gândea, îl așază ceva mai departe, adună florile, rearanjându-le buchet în vază. Ia jerba, o scutură ușor și, după un moment de incertitudine, o aliniază lângă celelalte două pe capac, asigurându-se că este bine fixată.
Între timp, Mihai deschisese ușa aflată la mijlocul peretelui din spate, intrase și se întorsese ținând în mâini un teu confecționat din lemn și pregătit pentru a facilita utilizarea cârpelor de spălat și de șters podele și pereți. Câteva mișcări dreapta-stânga și apa scursă din vază este absorbită.
– De unde-ai știut că instrumentul respectiv e acolo?
– Intuiția, prietene, intuiția! zâmbește trist Mihai. Pentru orice obiectiv sau obiect de utilitate publică este nevoie de un spațiu, o magazie, cu astfel de instrumente de întreținere a curățeniei în interior și exterior. Și pentru că, în afară de toaletă, n-am văzut nicio altă construcție anexă, mă gândeam că ușa din spatele mesei-„altar” trebuie să ducă undeva. Am avut noroc, este deschisă. Magazia din spatele ei are cam un metru și jumătate lățime și e lungă cât peretele capelei. Am noroc; teul, cârpa și găleata erau chiar lângă ușă.
Marius prinde vaza cu crizanteme albe și o amplasează aproximativ pe locul unde bănuiește că fusese așezată înainte de „misterioasa” întâmplare. Lipite de latura catafalcului, fuseseră plasate încă trei vaze, una conică, la fel acesteia, și două cilindrice, în care cei care administrează și întrețin capela puseseră apă, să fie pregătite în ziua înmormântării pentru alte buchete de flori, cum se obișnuiește.
– Ne-ai dat un semn, coană Florența, nu-i așa? Ți-l cerusem! Toată viața, începând din clipele când te-am condus cu privirea până în stradă, mama mea calmă și țanțoșă, am așteptat un semn de la tine. M-ai uitat? Oare, într-adevăr m-ai uitat? Cum ai fi putut să mă uiți? Ar fi trebuit să te uit eu, dar nu mă lasă lacrimile care n-au vrut să curgă atunci pe obraji și s-au prăbușit în interiorul meu, ca două cascade mici.
Mihai isprăvise treaba la care se angajase, scoate buchetul din vaza sa, apucă pe rând suratele ei cilindrice, le ridică și toarnă o parte din apa conținută de acestea în ea, apoi reintroduce florile.
– Buchetul adus de doamna profesoară Neguț. Într-un singur magazin poți găsi astfel de exemplare, la Florăria Grădinii Botanice.
Verifică stabilitatea celor două coronițe din plastic, precum și a jerbei cu gerbere galbene și crizanteme cărămizii, pe care o adusese el și o plasase pe extremitatea dinspre cap a capacului. Marius se așezase pe unul dintre scaunele de pe rândul estic, stânga, pentru cineva care ar intra acum, și l-ar privi stăruitor:
– Mihai, crezi că-mi va reproșa cineva, dintre cei pe care i-am întâlnit azi și vor fi prezenți mâine la ceremonia înmormântării, faptul că n-am adus și eu o coroană sau măcar un buchet de flori?
– Să înțeleg că-ți pasă de opiniile unor cunoștințe cu care, probabil, n-o să te mai întâlnești vreodată după ziua de mâine? Dar va exista, oare, ziua de mâine? Taci, te rog, nu-mi răspunde! Trec și eu prin astfel de schimbări a felului de a gândi și a mă manifesta. Și sunt convins că tu ai folosi alte cuvinte să exprimi ceea ce îți spun eu acum. Cred că am început să te cunosc. Ești un om cult, sau cultivat, cum e mai bine? Dar, vorba lu’ maică-mea, la fel ca orice muncă, ori efort, cititul prea mult nu-i sănătos, nici la ochi, nici la creier. Știu că pot fi contrat, sau contrazis. Tu n-ai avut de unde să știi, până-n dimineața asta, că o vei găsi, în sfârșit, pe mama ta, dar… pe catafalc, iată.
Ridicase brațul drept indicând sicriul. Continuă privind stăruitor spre celălalt:
– Dacă o aflai în viață, te-ai fi gândit să cumperi un buchet bogat de flori diverse, neștiind ce flori îi plac mai mult, să i-l oferi atunci când v-ați fi întâlnit față în față? Te ascult!
Marius înțepenise într-o poziție de start, abia atingând cu dosul scaunul. Este clar că nu se aștepta la această tiradă plasată între două interogații. Îngaimă evident obosit:
– Ai dreptate…, amice… Am aflat unde se află… am făcut rost de adresa ei… mai bine zis, despre locul ei de muncă… de întreprinderea unde era angajată, în urmă cu… patru zile. Sunt încă obsedat… marcat de teama erorii… de informația falsă… De patru ori, în ultimii zece ani, am mers la o adresă greșită, fiind vorba, în trei cazuri, de coincidențe nominale. Speram, de data aceasta, ca ultima informație să-mi dezvăluie adevărul. Mihai, prietene, sper cu mare tristețe, accentuată de teamă, ca persoana din acest coșciug să fie Florența aceea care mi-a dat viață, m-a alăptat, m-a îngrijit, m-a dojenit cu blândețe, ne jucam de-a v-ați ascunselea printre scaune, fotolii, prin dulapuri și pe sub mese, ori prin parc și livezile mici ale unor prieteni de-ai ei, aceea pe care o strigam Mama! și mă alinta zicându-mi Maius, după cum mă recomandam celor care mă întrebau cum mă cheamă… Da, omule, îmi compusesem scenariul întâlnirii. M-a ajutat unul din foștii mei colegi de liceu. Abandonase profesia de economist, pentru care absolvise ASE-ul bucureștean, și a făcut niște cursuri postuniversitare ale Ministerului Afacerilor Interne. Acum este subcomisar de poliție economică. Lui îi datorez și ultima adresă a… ipoteticei mele mame. A vorbit cu un coleg de breaslă la Inspectoratul de Poliție al județului vostru, însă, iată, am ajuns nițel prea târziu, oximoronic vorbind. Colegul meu, subcomisarul, mi-a sugerat cum să identific și să validez adevărul real. Aș fi cumpărat buchetul de flori după confirmarea adevărului…
– Poți să dezvălui acest scenariu? îl întrerupe Mihai.
– Da, cum să nu! Îi relatează acestuia scena discuției respective.
* * *
Biroul subcomisarului Titel Vancu. Acesta se ridicase în picioare. Statură mai degrabă mijlocie, șaten, ochi căprui, încercănați, construcție atletică, bust de înotător.
Marius, așezat pe scaunul din fața mesei de lucru, tocmai primise o filă de blocnotes, asupra căreia își fixase privirea.
– Mulțumesc mult, Titele! Ai un scris lizibil și… frumos!
– Ei, doar pentru tine, acum, răspunde acesta zâmbind larg. Uite ce e, Marius, băiete, știi ce ai de făcut, nu? Repet: Mergi la colegul meu, te va aștepta, am convenit asta în schimbul de mesaje, și-i mai relatezi esențialul cercetărilor tale, așa cum l-am stabilit împreună. Odată ajuns în municipiul unde se află firma respectivă, te va însoți unul dintre agenții de poliție de acolo, te va prezenta directorului acesteia, sau șef, cum s-o numi și, din acel moment, te vei descurca singur, doar ești băiat mare, nu-i așa! A, să nu uit! Să iei un buchet de flori pentru doamna Florența, fie că este, fie că nu, mama ta!
– Firește! zâmbi Marius privindu-l în ochi. Încă o dată, mulțumesc frumos, domnule subcomisar! Rămân îndatorat! Sper să am noroc de data aceasta! Fac o excepție, îți strâng mâna!
– N-o să uit, fii sigur! răspunse cestălalt zâmbind și trăgând cu ochiul! Succes! M-ar bucura să aud vești bune din parte-ți peste o săptămână! Te salut!
– La revedere, Titele! Promit să-ți… divulg rezultatul… cercetării actuale!
Părăsi clădirea Inspectoratului, ieși în stradă, nu înainte de a cere subofițerului de la poartă numărul unei societăți de taxi. Scoase telefonul mobil din buzunarul de la piept al sacoului, partea dreaptă, așa citise că este sugestia medical-protectivă, formă numărul, sună, convorbire standard, după trei minute un Renault gri îl preluă și îl duse la una dintre autogări. Avu noroc. După o jumătate de oră, era așezat confortabil în autocarul de Focșani. Așteptând îmbarcarea, cumpărase două plăcinte, una cu brânză și mărar, cealaltă cu gem din fructe de pădure, vorba vine, un recipient cu jumătate de litru cu apă plată, își potoli nevoia de hrană, era micul dejun, după ceșcuța cu cafea oferită de amicul său subcomisar. Privea pe geamul din stânga sa; cunoștea, îi era familiar peisajul colinar în pragul celui montan; „ce țară minunată avem!” îi trecu prin gând. Își scoase din rucsacul pe care îl plasase pe scaunul alăturat, o carte a prozatorului Gheorghe Crăciun, Femei albastre, și se cufundă în lectură, cum se spune. La un moment dat ațipi. Instinctiv, pusese cartea alături. N-avea să bage de seamă cum locurile libere fuseseră ocupate de persoanele preluate din stațiile de pe traseu. O frână bruscă, o smucitură, țipăt de femeie. Țâșnise pe șosea, dintr-o curte, la vreo zece metri în fața autocarului, un cal nărăvaș speriat. Lângă scaunul pe care stătea el, rezemată de spătar cu mâna stângă, în cea dreaptă ținând o sacoșă maro, o tânără în picioare era cât pe ce să se prăbușească. Disperată, scăpă spătarul din mână și îl înhăță de umăr. Instinctiv, o prinse de antebraț, se ridică și o ajută să se așeze pe scaunul de lângă geam; cu mâna cealaltă, apucă să-și retragă rapid cartea și rucsacul, după care luă sacoșa din mâna ei, o introduse cu nițel efort în spațiul de sub propriul scaun. Se prăbuși pe locul său, punându-și rucsacul pe genunchi, introduse cartea la loc, atent să n-o… deranjeze. „Mulțumesc frumos!” Voce alto catifelată, zâmbet discret și senzual, avu timp să aprecieze. „De când stați în picioare…, domnișoară?”, trăsese cu ochiul la degetele mâinii ei stângi. Obrajii tinerei prinseră o nuanță de roz intens: „N-am vrut să vă deranjez; dormeați cu fruntea rezemată pe antebraț, sprijinit pe spătarul din fața dumneavoastră. Mai sunt doar câțiva kilometri până la ultima stație a traseului, nu mi se pare un sacrificiu…” Marius privi pe geam și inventarie peisajul. Îi era cunoscut. Aprecie că mai sunt vreo cincisprezece kilometri până la destinație. „Îmi cer scuze, dar vă contrazic. Eu cred că sunt foarte puține persoane pe la noi cu un comportament atât de… protectiv. Bunăoară, eu nu mă sfiam să-mi solicit avantajul confortului, sigur, în termeni civilizați…” Nu primi răspuns. Vecina sa își îndreptase privirile către splendidul peisaj prins de soarele unei zile fascinante de mai.
(viața continuă!)
