Au trecut opt decenii de când Transilvania de Nord-Vest a revenit în granițele firești ale României, dar acest moment nu a fost marcat, așa cum s-ar fi cuvenit. Județele au trecut sub tăcere o aniversare care ar fi trebuit să fie nu doar un prilej de rememorare, ci și un act de justiție istorică: reinstalarea administrației românești în Transilvania de Nord, care a avut loc în 8-13 martie 1945. Mai ales Sălajul, un pământ martirizat în 1940 de atrocitățile ce au urmat Dictatului de la Viena, ar fi trebuit să își onoreze trecutul și să își apere dreptul la memorie. Sunt 80 de ani de când aceste locuri au o administrație românească, după ce în 1940, într-un septembrie însângerat, 43.492 km pătrați și 2.667.000 de locuitori au fost tranzacționați ca niște simple mărfuri. Iată, sunt 80 de ani de când Ioan e Ioan, Gheorghe e Gheorghe, Vasile e Vasile, Maria e Maria și Ana e Ana, însă autorităților nu le mai pasă. De 80 de ori, ultimii supraviețuitori, atunci niște prunci, au retrăit în fiecare septembrie, groaza de a fi trecut prin gloanțe și săbii. Tăcerea care ucide memoria, indiferent că este vorba despre un om sau un popor, este adevărata moarte. O citesc de fiecare dată pe crucea de la căpătâiul tatălui meu, care fusese botezat Ioan Titus Gheorghe, dar administrația epocii l-a trecut în acte Ianos Titus Gyorgy: „Pomeniți-ne și vom trăi!”
Recunoștință, memorie, demnitate și identitate națională sunt datorii sacre pe care le exersăm tot mai rar și tot mai diluat, ducând înspre derizoriu orice manifestare pe care unii se grăbesc să o considere un delict. Dar memoria nu este doar un exercițiu festiv. Victimele de la Ip, Treznea și Zalău nu sunt simple nume într-un registru al suferinței, ci simboluri ale rezistenței și ale prețului plătit pentru identitatea națională: au fost 57 de localnici români și un copil înaintea nașterii sale. Și totuși, urmașii acelor oameni nu au primit nici măcar o compensație morală. Faptele sunt tratate ca o boală rușinoasă, ascunse sub un văl de indiferență. Dar, în fața adevărului, tăcerea nu este decât o formă de complicitate.
Libertatea și naționalitatea – două fețe ale aceleiași monede
Simion Bărnuțiu, unul dintre cei mai lucizi gânditori ai națiunii române, avertiza că libertatea unui popor este bunul lui cel mai înalt, iar naționalitatea este libertatea lui cea din urmă. Cum și-ar fi putut imagina că după 177 de ani, politicieni și intelectuali își vor da mâna pentru a distruge efortul mustind de sânge al atâtor generații neîntrerupte de luptători pentru libertate?
„Care națiune de pe pământ nu s’ar ridica de la mic până la mare, când își vede numărate zilele vieții? Libertatea unui popor este bunul lui cel mai înalt și naționalitatea e libertatea lui cea din urmă; ce preț mai are viața lui după ce și-a pierdut tot ce îl face demn să mai fie pe pământ? … Țineți cu poporul toți, ca să nu rătăciți, pentru că poporul nu se abate de la natură, nici nu-l trag străinii așa de ușor în partea lor, cum îi trag pe unii din celelalte clase, cari urlă împreună cu lupii și sfâșie pe popor împreună cu aceștia; nu vă abateți de la cauza națională de frica luptei; cugetați că alte popoare s-au luptat sute de ani pentru libertate”. Cuvintele sale sunt mai actuale ca niciodată. Istoria ne-a arătat că popoarele care își uită trecutul devin vulnerabile în fața celor care doresc să le rescrie destinul. În fața unor astfel de pericole, a ignora propria memorie echivalează cu o condamnare la irelevanță. Națiunile care și-au pierdut conștiința istorică au devenit doar umbre ale propriilor glorii trecute. Oare ce ne rămâne dacă renunțăm la dreptul nostru de a ne aminti și de a cinsti sacrificiile înaintașilor? Dacă permitem ca istoria noastră să fie dată la o parte, nu devenim complici la propria noastră anihilare morală?
Bărnuțiu ne spunea: „Țineți cu poporul toți, ca să nu rătăciți”. Acesta nu este doar un sfat, ci un imperativ moral. Timp de secole, românii s-au luptat pentru dreptul de a fi stăpâni pe propriul destin. Au suferit sub ocupații străine, au plătit cu sânge pentru libertatea lor și, în final, au reușit să își croiască un loc legitim pe harta Europei.
Dar lupta nu se termină atunci când armele tac. Adevăratul pericol nu este doar cel al cuceririlor teritoriale, ci al uitării, al înstrăinării de propriile rădăcini. Lupii despre care vorbea Bărnuțiu nu au dispărut. Ei iau acum alte forme: neglijența, ignoranța, comoditatea intelectuală. Dacă ne îndepărtăm de popor, dacă permitem ca identitatea națională să devină un subiect marginal, atunci devenim noi înșine vinovați de decăderea noastră.
Memoria istorică: o armă împotriva uitării
Există popoare care s-au luptat sute de ani pentru libertate, iar noi am reușit să ne-o câștigăm. Am cedat-o pe tăcute, pas cu pas, aplaudând și sperând că salvarea individuală este posibilă. Dar ce facem acum cu libertatea? Ne permitem luxul de a uita? Ne permitem să tratăm trecutul ca pe o povară incomodă? Memoria istorică nu este doar un moft academic, ci un scut împotriva manipulării. Cine își ignoră trecutul devine vulnerabil la minciunile celor care vor să îi rescrie identitatea. Într-o lume în care adevărul istoric este adesea negociat, iar propaganda devine mai subtilă, a ști cine ești și de unde vii devine un act de rezistență.
A marca 80 de ani de administrație românească în Transilvania de Nord-Vest nu era doar un gest simbolic, ci o obligație față de cei care au suferit, față de urmașii lor și, mai ales, față de noi înșine. O națiune care nu își cinstește trecutul își pierde dreptul la un viitor demn. Județele din Transilvania de Nord-Vest au omis cu nonșalanță să marcheze cei 80 de ani de administrație românească în această zonă.
Din gimnaziu îmi amintesc câteva versuri, al căror autor nu-l știu. Făceau parte dintr-un montaj literar muzical coregrafic, în care parcurgeam istoria neamului. Înainte de a reproșa implicarea ideologică, menționez că abia în final aveam o singură strofă și un singur refren în care era pomenit Ceaușescu, în rest erau versuri și cântece despre patrie, popor, istorie, limbă și evenimente marcante. Țin minte că aveam o strofă care începea cu „Inel rotund e țara de aur și lumină”, dar memoria mea a păstrat doar atât. Și mai era una:
„Cizma horthystă ne calcă trufașă,
Cizmă fascistă, mână ucigașă!
La Ip și la Treznea pier prunci și pier mame,
La Ip și la Treznea e jale, Ioane!”
Ce voiam să spun? Că ocupația străină se plătește dureros și nu vom ști niciodată dacă ne aflăm sau nu de partea victorioasă a istoriei, dacă vom plăti noi sau copiii noștri culpe inventate, însă un lucru e sigur și dovedit: detractorii, trădătorii, nu au fost niciodată agreați de cei ce dețin puterea și sunt primii sacrificați, căci amintesc de calea urmată pentru accederea în frunte.
Cei 80 de ani de administrație românească în Ardealul de Nord nu se suprapun cu 80 de ani de demnitate, nici aici și nici în întreaga țară. Iobăgia de după războiul țărănesc condus de Gheorghe Doja, la 1514, era parfum! Dijmele, participarea la lucrări publice, pentru grof sau biserică, în total 52 de zile pe an nu pot fi comparate cu cele 174 pe care le muncesc românii pentru a plăti impozitele. Desigur, sănătatea, învățământul, infrastructura sunt la un alt nivel, dar și valoarea impozitelor, a muncii prestate e alta. Iobăgia contemporană e una perfidă, disimulată îndărătul ofertelor de vacanță, a reducerilor la bunuri de larg consum sau la fleacuri de doi bani. Pactul cu noii stăpâni, atașamentul emoțional poartă un nume, căci e vechi de când lumea: Sindromul Stockholm. Suntem aproape de nivelul atins după dieta din 1714, când s-a stabilit robota de patru zile pe săptămână pentru iobagi și ne îndreptăm spre cel instaurat prin Legea urbarială din 1769, când obligativitatea muncii pe săptămână se ridica la patru zile cu brațele și trei zile cu vitele pentru iobagi. Cine poate spune azi că e liber de iobăgie?
Sunt tot mai multe lucruri care e periculos a fi aduse în discuție în spațiul public. Singurul risc adevărat e cel de moarte, restul sunt acțiuni de conștiință. Cei ce refuză să vorbească despre suferințele trecutului își abandonează propria demnitate. Să fim conștienți că identitatea noastră nu este negociabilă, ne-o cer străbunii din morminte. Ea s-a construit prin sacrificiu, iar datoria noastră este să o apărăm, nu să o îngropăm în tăcere. Așa cum spunea Bărnuțiu, alte popoare s-au luptat sute de ani pentru libertate. Să nu ne permitem luxul de a deveni indiferenți față de propria noastră istorie. Pentru că, așa cum istoria ne-a arătat, un popor care nu își apără memoria riscă să fie șters de pe hartă.
