până la el
până la el nimeni
nu se gândise
și i s-a spus cioplitorul
în scrum
le ardea mai întâi cum altfel
trăgea din femeile lui
cu sete trei pachete pe zi
iubito sunt fumul ce roade
iar tu te afli la jumătate
distanță între un act deliberat
de creație și rezultatul unei lungi
eroziuni naturale
nu știu niciodată ce ești
replica sau
copia ta
repetiții cu alma & oscar
nimic nu e mai provocator decât
să vezi bărbați puternici devenind vulnerabili
o replică de film oarecare într-o seară
de secol trecut și fagotul lui mahler din simfonia
neterminată atacând stângaci agresiv urechile ei
mici detașabile cu care își bea nepăsarea și-o bea
ca pe apa dintr-un pahar de șampanie cu două picioare
lungi și acoperiș o pălărie numai bună de dirijat
simfonia lăsată-n expectativă ca o confuzie
la cursa incertitudinilor pur sânge
îi crește lui ca pe drojdii speranța și nu
poate mișca nici măcar un mușchi al împotrivirii iar
când o face tabloul
gâlgâie în strânsura coastelor meriți
cu prisosință aurul ăsta care putrezește
pe tine își spune
și-aruncă tușe subțiri câteva
mici decepții neglijent înrămate pentru licitația
de pe urmă
participi?!
ce ți-e scris
ce ți-e scris
în frunte indescifrabil semnat este
și pus
într-o ramă cu faguri
expus prin târguri de sentimente
unde rulează nonstop albine și trântori
când intri în galerie ele își netezesc
involuntar peste sâni rochia își umezesc
buzele și zâmbesc cea mai frumoasă
polenizare
tristeți
în orașul cărților aruncate-n uitare
tristețile mele sunt de sticlă
le poartă bărbații pe cap
pălării
din când în când salutul lor le
ridică o clipă atât cât
să pot presupune
ce emoție absurdă
că le vor scăpa
și nu va mai trebui să fiu tristă
niciodată niciodată
mă uluiește această risipă de sentimente
cununi de laur arborate
când nimeni nu mai privește
în orașul în care cărțile-au devenit ziduri
o femeie se-nclină pe fața ei străbătută de riduri
bărbatul cu pălărie de sticlă citește
uneori
când ea obosește
versuri celebre de autori anonimi și
își pune-ntrebări
solemnitatea frigului
când ai aflat
te-ai așezat să mori crezi că moartea
vine așa doar pentru că
te-ai găsit tu să o aștepți pe o bancă
în centru la
ceas
în brațe cu un buchet
de panseluțe
fără panseluțe
… și de-am presupune absurd
prin extrapolare
că ți-ar da întâlnire așa
să-ți facă-un hatâr hai
două
și tot te-ar amâna o zi
încă una
îi plac la nebunie preludiile intelectuale
s-o miște buchetul
de panseluțe
fără panseluțe
asta însă
n-o cred
