Iubire desăvârșită
tac cuprinsă de-o liniște astrală
nicio umbră nu se așază pe chipul tău
muzica începe să cânte
sunt o notă de Do
și nimeni nu știe unde să mă lase fără să încep să țip
țip des de la lipsa de iubire
ca un ornitorinc, animalul imposibil
și țip
țip
începi să-mi spui că mă iubești
repeți asta de 21 de ori
până tac
mă simt câștigată la cărți la jocul acela stupid 21
pierzi sânge – îmi spui alarmat –
îmi pui batista la gură deși de obicei nu porți batiste
cravate
șosete brodate
mereu ai reacționat exagerat
nu e sânge – îți răspund –
e felul meu colorat de a-ți arăta ce mult contează iubirea pentru mine
respir în culori vii
roșul iubirii pe buzele mele
sunt un miez dulce-abstract din existența ta
nu poți să mă atingi decât acolo unde se zice
că mai răsar florile de colț
ori ele nu mai sunt
e prima dată când umbra îți acoperă privirea
numai pentru cretini nu contează – îmi spui –
cretini sufletește – întreb eu amuzată
muzica nu se oprește încă
și timpul se îmbracă cu haina de ploaie
ne face un semn ușor cu mâna și pleacă ud pe tâmple
rămânem înțepeniți într-o imagine virtuală
ușor de dat copy-paste
nefiind rezolvate drepturile de autor
posibil să mai țip uneori
ca un animal imposibil
Tabu
deopotrivă simt
frumosul în
parfumul iubirii prins pe-o crenguță de vișin
zâmbetul ce șade în inimi deschise spre mărturisirea gingașă
când trăiești o iubire mai presus de tine
nu doar în tine
un fel de fragilă binecuvântare
cu
tristețea cuprinsă-n
tăcerea opacă a
cuvântului nespus atunci când a durut cel mai tare
nedreptatea și lovitura
cuvântul nespus ajuns în cădere liberă într-un suflet de om necăjit
a respirat zilnic în ritmul minutelor încercând
să nu moară sufocat de limbile de ceas ale unui timp nestatornic
până a prins rădăcini precum begoniile puse în borcane cu apă
și într-o bună zi a ieșit prin iris și prin pleoape
prin carnea și sângele celui rănit
am înțeles cum mușcă nimicul din tot ce este omenesc
vai, Doamne, cum privesc în ochii lui mari cu cearcăne cenușii
știu că s-a lipit de omul acela suferința
pentru că n-a îndrăznit cuvântul a grăi
mă rog în felul meu
poetic
naiv
să fac loc liber cuvintelor să vină din noi către ceilalți
aievea niște îngeri mult prea congestionați
fără prea multe amintiri
care nu-și deschid niciodată aripile din teama de-a nu se prăbuși
cuvintele acestea ce niciodată nu se rostesc
de teamă că nu-i loc să fie auzite
firescul nu mai pare firesc
și ele încearcă să emigreze
în drumul lor
mai pot întâlni
poezia
singura care le mai crede vii
fiind
colosal de sincere
cel ce le va citi va înțelege și va ști
poate va plânge
poate va râde
poate le va recunoaște și pentru prima dată le va rosti
Să vii, primăvară, să vii
fericirea se poartă cu ciucuri la manșetele costumelor populare
miroase a iarnă pe drumul spre gară
se pleacă masiv spre zări noi, nebănuite
șalul de cașmir învăluie un mister
încet-încet ți se picură iubire caldă în palmă
te freci cu ea pe față
pe gât
deodată cu zăpada din bulgărele moale pe care l-ai păstrat
din amintiri
și râzi cu ochii lumină
celui venit din alte primăveri
apoi
se crapă de primăvară
și-n tâmplă cresc ghiocei
hibernând încă sub un tei
dorul se alină în felul lui singuratic
se descrețește fruntea
și gânduri coboară pe-o rază
spre melancolia renunțării unei idei
fericirea e printre mieii ce aleargă pe iarba cea mai verde
un fecior își prinde trifoiul la butonieră
și plâng parfumate florile de tei
am toamnă în suflet
pe umeri port brândușe
la cingătoare lăcrimioare
