Sunt visuri ce freamătă în sufletul nostru, așteptând să fie împlinite, odată cu trecerea anilor pustii și reci. Într-o lume searbădă și anostă, viețuim sau, mai degrabă, supraviețuim, sub asediul permanent al timpului. Paradoxal, e un timp care nu se scurge, la fel, pentru toți (cel puțin, nu la fel de profitabil!). Pândind capitularea vieții, orele marelui ceasornic sunt doar un etalon formal. Pentru că unii măsoară timpul în bani, alții măsoară timpul cu bătăile inimii lor ardente…
Astfel de gânduri călăuzesc, deseori, narațiunile lui Nicolae Spătaru (n. 13 ianuarie 1961, Horbova, Ținutul Herța). Fostul absolvent al Facultății de Filologie din Cernăuți a debutat editorial, sub semnul poeziei, cu placheta Întoarcerea zeilor (1992). Ulterior, au văzut lumina tiparului multe cărți de poeme. Amintim, aici, doar câteva dintre ele: Ion și alte revoluții, Noaptea când soclurile își recrutează noile glorii, Tristețea recită din Rilke, Mici insomnii pentru Europa, Nebunul cu o singură fereastră.
Dar harul poetic e complinit de harul narativ, fiindcă un scriitor veritabil nu se cantonează într-o singură direcție. El trece peste granițele dintre curente, genuri sau specii literare, căci talentul nu se lasă încorsetat. Altfel spus, un poet înzestrat își poate calibra sentimentele, cu aceeași dezinvoltură, și în texte epice.
Volumul de povestiri Omul izgonit de ceasuri (Ediția a II-a, Junimea, Iași, 2023) evocă subtil și, pe alocuri, tulburător, drama românilor din Cernăuțiul de altădată, confiscat și subjugat de răposata Uniune Sovietică. Nu atât reperele spațio-temporale devin importante, ci, mai degrabă, politica de ideologizare a regimului comunist, care schimbă radical destinul multor oameni, înlătură valorile morale fundamentale și distruge prieteniile.
În povestirea Jurnalul cu file albe, prietenia dintre Sandu și visătorul Dan Balotă este una loială. Cei doi amici sunt studenți la Filologie, împart camera de la cămin și, inclusiv, cursurile despre „Istoria Partidului Comunist al URSS”. Dorința lui Dan este aceea de a ajunge scriitor. El ține, cu tenacitate, un jurnal, fiind încredințat că are nevoie de un neîntrerupt exercițiu al scrisului și, mai ales, că „nu trebuie să trucheze realitatea”. Se întâmplă, însă, ca un portret caricatural al profesorului Urzicescu să fie copiat de mâna unui binevoitor și să ajungă fix în mâinile decanului Gheorghe Ivanovici Parjă. Dan Balotă este aspru dojenit de tovarășul Parjă, fiindcă „a persiflat în contul unui om care și-a jertfit tinerețea, pentru ca dumneata să ai un trai fericit, să trăiești în comunism”. Tânărul scriitor în devenire e salvat tocmai de bătrânul Urzicescu, acesta apreciind „portretul literar” și „plasticitatea” detaliilor. Înverșunatul ideolog se va răzbuna, în cele din urmă, într-un mod cu totul neașteptat. Practicând ritualuri oculte, Parjă ia înfățișarea unui monstru. Într-o noapte, pe când se plimbau în afara orașului, le taie calea celor doi prieteni și îi provoacă un atac de cord lui Dan. Durerea despărțirii de cel mai bun prieten se estompează, în vălmășagul anilor, iar norocul se năpustește asupra lui Sandu. Manuscrisul său a fost acceptat de o editură prestigioasă. Ba mai mult, prefața cărții va fi semnată de „o personalitate”. Cine este această „personalitate?” Nimeni altcineva decât… academicianul George Parjă. Anii au adus cu ei alte și alte cărți, festivaluri, premii și, bineînțeles, gloria literară. Din întâmplare, pe raftul bibliotecii, Sandu găsește jurnalul lui Dan Balotă. Îl deschide, dar îl scapă, imediat, din mâini. Paginile sunt albe și străvezii… Totuși, se gândește să dea jurnalul mamei lui Dan. Surprinzător, sub mâinile tremurânde ale mamei, rândurile se așază, firesc, la locul lor…
Textul e unul moralizator. Nu timpul șterge prieteniile, ci oportunismul care întreține, din nefericire, lașitatea renunțării la anumite principii, la onestitate, demnitate, onoare, la tot ceea ce înseamnă, într-un cuvânt, umanitate. Remarcabile sunt calitatea scriiturii și acuratețea limbajului din această proză scurtă, care poate fi considerată, pe bună dreptate, adevărata piesă de rezistență a cărții lui Nicolae Spătaru, chiar dacă titlul de pe copertă e, probabil, mai incitant, mai ofertant pentru potențialul cititor. Merită, de asemenea, apreciate cursivitatea narațiunii, ritmul alert al derulării evenimentelor, naturalețea dialogurilor și doza de autenticitate, meticulos, inoculată.
Talentul de prozator se manifestă și în povestirea Omul izgonit de ceasuri. Tovarășul Vasilii Petrovici este un individ pe cât de taciturn, pe atât de bizar. Soția lui, Hareta, a murit, cu mulți ani în urmă, iar copiii au plecat în lume să-și caute rostul lor. Fostul economist al colhozului „Calea lui Ilici” a pus lacăt pe ușa casei sale imense, a bătut scânduri la toate ferestrele și a preferat să se mute „într-o chichineață”. Oamenii din sat nu-și pot stăpâni curiozitățile. Ei vor să știe ce e cu grămezile de ceasuri din curte și de ce Vasilii Petrovici a abandonat superba-i casă, încă de pe vremea când frumoasa lui consoartă mai trăia. Se fac planuri peste planuri. În cele din urmă, Terinte Tufă decide să-l viziteze pe enigmaticul Petrovici, sub pretextul că vrea să-i cumpere micul palat. Votca dezleagă limbile și Terinte află, spre marea lui surprindere, că în această casă se întâmplă o … „scurgere de timp”, că timpul însuși are „o altă viteză”. Numeroasele ceasuri, cumpărate de Petrovici, funcționau normal, dar odată aduse acasă o luau razna. Adevărul e unul halucinant. Hareta s-a stins din viață, fiindcă „s-a îmbolnăvit de timp…”
Înainte de toate, fascinantul text narativ e parcă menit să-și deruteze cititorii. Caracteristici, precum tendința de obiectivare, stilul neutru, atitudinea critică față de lumea meschină, lăsau, la început, impresia că avem de-a face cu o povestire tipic realistă. Nimic nu este, însă, ceea ce pare… la prima vedere. Farmecul acestei scrieri constă într-o miraculoasă preschimbare, ce vine odată cu deznodământul ei, căci ambiguitatea premeditată, aura de mister și finalul deschis ne transportă, subit, pe tărâmul literaturii fantastice.
Timpul capătă alte nuanțe, în proza Cimitirul „Descoperă nemurirea”. Tudose Friptu este fiul unui erou al Uniunii Sovietice. Tatăl său, Vladimir, a participat la construirea magistralei Baikal-Amur. Ba mai mult, s-a culcat pe traverse (el și alți „comsomoliști”), ca să treacă primul tren spre stația Novîi Leninsk II. A fost lăudat în ziarul „Komsomolskaia Pravda”, numai soția lui, Varvara, a rămas neîmpăcată, întrebându-se, adesea: „cum a putut Vladimir al ei s-o înșele cu o locomotivă?” Tudose Friptu se numără printre paznicii cimitirului. Nu e pus pe fapte eroice, face doar ce i se spune și nu are opinii. Dar servilismul său îl ajută să parvină. Șeful cimitirului e internat, de urgență, la spital, iar Tudose îi ia locul. Copleșit de importanța momentului, aude, zi și noapte, o voce: „Șefu! Șefu!” Este convins, acum, că el este „alesul”, dar că nu-i ajunge timpul pentru a-și exercita atribuțiile. „El trebuie să fie șef 24 de ore din 24 de ore, să se contopească cu timpul și implicit cu timpul de șef”. De aceea își reduce programul de somn la trei ore. La un moment dat, intransigentul „mare șef” interzice unui convoi funerar să intre în cimitir, pentru că „nu respectă ordinea și disciplina”. Deodată, capacul sicriului este dat la o parte. Fostul șef, Miron Batcu, se ridică din sicriu și amenință: „Ești concediat, tinere!” Finalul e deopotrivă apoteotic și parodic. Tudose Friptu levitează, apoi se transformă într-o navetă spațială și dispare în cosmos…
Într-un asemenea text, relevant pentru tipologia slugarnicului, apologia puterii alunecă, treptat, în derizoriu, grație straniului amalgam de grotesc și macabru. Nu despre „securitatea și confortul morților” este vorba, propriu-zis, ci despre insecuritatea și disconfortul pe care le poate crea, în jurul său, o minte întunecată.
Pline de prospețime și rafinate stilistic, prozele scurte, semnate de Nicolae Spătaru, alternează, cu măiestrie, realul și fabulosul, observația exactă și nota persiflantă, ironia amabilă și melancolia difuză. Conferă savoare lecturii umorul fin ce disipează, nonșalant, fantasmele trecutului roșu…
