Poet al descoperirii continentelor interioare, al conturării unor geografii lirice personale, Blaga descrie modalități inițiatice, singulare, ale ființării, căutând să înțeleagă locul său în univers, parcurgând asemenea lui Baudelaire, „pădurea de simboluri a naturii” spre a ascensiona în dimensiunile rarefiate ale spiritului alături de poeții simboliști, parnasieni, până la a constitui traiectorii personale asupra înțelegerii oceanului de cuvinte și de sensuri unduitoare, fugitive, pe care nu le poate prinde și reține în mâinile sale, asemeni răsfrângerilor luminoase ale unor stele oglindindu-se în apele tainice, nocturne.
Blaga este un explorator cu ochi de copil al tainelor lumii, fiecare poem al său fiind observabil de la dimensiunea sintagmei sale poetice fundamentale („eu nu strivesc corola de minuni a lumii”), cea a contemplării și protejării arborelui unic, al poeziei, Ygdrassil al tuturor lumilor străbătând cu ființa sa vegetală înțelesurile existențelor multiplelor niveluri ale Creației privite în funcție de dimensiunea verticalei (de jos în sus). Însa Blaga, dincolo de contemplarea arborelui poesisului, dincolo de observarea captivată a imensității arboricole îndreptându-se spre ceruri, a copacului lumii, nu exclude ci dimpotrivă, caută să înțeleagă și dimensiunea lățimii, cea a imensității coroanei înflorite și înverzite a arborelui poesisului, obiect al protecției sale și al unei uimiri admirative imposibil de exprimat în cuvinte, ce-l definește ca depinzând de ființarea acestui pom paradisiac al poesisului, plin cu fructele cunoașterii. Singur, ca un Adam rătăcit prin grădina raiului, Blaga gustă din toate felurile de semințe ale cunoașterii, asumându-și rolul poetului, cel de a accesa cunoașterea cu toate riscurile ei, chiar și cu acela de a fi proscris din împărăția înțelesurilor sacre, multiple, ale cuvintelor, expulzat din interiorul cuvântului primordial (Fiat-ul) din care a pornit să înflorească întreaga Creație, asemeni unei roze centifolia. „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, mărturisește înfiorat, poetul, definindu-se prin auto-negație, printr-o abstinență în a prejudicia în vreun fel minunatele flori-idei pe care le vede cu ochii sufletului, înflorind în ghirlande splendide, în jurul său, înconjurat de gigantica, mirifica pădure-corolă a marelui arbore al poesisului.
Fascinat de simbolurile și de sensurile nemărginite ale cuvintelor răsfrângându-se în ondulări luminiscente și muzicale din substanța puternică, fosforescentă a verbului primordial al Creației (Fiat-ul), poetul caută să înțeleagă istoriile cuvintelor vechi și noi însă nu sub forma unei abordări științifice, obiective ci din prisma sensurilor speciale trezite în sinele său, interesat de alcătuirea unui dicționar propriu al acestor sensuri-senzații definind lumea sa personală, interioară, ca răspuns unic, al calității de ființă umană, la alcătuirea prin sonorități (cuvinte, muzici) a universurilor exterioare, materiale.
Blaga a mai fost descris și ca un poet al fiorului metafizic, al descifrării sensurilor paradoxale, simultane, multiple ale unui singur cuvânt ce îl pot situa în același timp, în diferite stări-locații cosmice, ale unei Creații neînțelese și inepuizabile sub aspectul semnificațiilor sale unice, inteligibile doar pentru poet, cel aplecat asupra tainelor lumii, spre a le dezvălui dintre atâtea potențialități, sensuri transferate și decantate prin ființa sa poetică, spre semenii săi, într-un fel de încercare disperată de a dezvălui și altora existența și aspectele paradisului pe care l-a descoperit și pe care caută să îl facă cognoscibil oamenilor-sinistrați, lumii outsiderilor, a celor damnați, lumea îndepărtată de „corola de minuni”.
Blaga surprinde în poezia sa momentele de expansiune strălucitoare și splendidă a înfloririi arborelui poesisului, trăindu-le cu întreaga emoție a vitalismului său, ca ființă simțindu-se inclusă, acceptată și observatoare a minunățiilor unui ontos multi-dimensional, uimitor, cuprinzând fantasticul, revelația, nivelul tainic al afectivității sale, receptacol al deschiderii florilor-idei deasupra și împrejurul său, din toate direcțiile, îmbrățișându-l cu magnificența armoniilor dezvoltate sub forma ideilor inexprimabile în cuvinte, asemenea unor semințe conținând nenumărate potențialități de exprimare și de descifrare.
Unele din poemele sale au și elemente escatologice, rămânând a fi ghicite sub coaja aparent banală a unei poezii compuse din cuvinte simple, fără ornamentații sofisticate ale versificației precum în poemele baroce de amplitudine, desfășurate asemeni unor falduri de brocart greu în spațiul gol și întunecat al unor cosmosuri sepulcrale, muribunde. La Blaga, poezia pare dezgolită de prețiozități inutile, fiind redusă la emoții și atitudini ontice depășind fiorul strict estetic al unei versificații fără substanță; Blaga nu cultivă poezia de dragul poeziei ci este interesat de dimensiunea re-creatoare, re-ordonatoare conform vibrației afective a sinelui, asupra lumii exterioare (toamna, orașul, lumea insectelor, munții, norii) reconectându-o la cronosul sufletului său și reușind un tip de poezie a sinelui, nu a mundanului (o poezie anti-pastel, am spune); Blaga s-ar așeza astfel, pe o latură diametral opusă unui Bolintineanu, Alecsandri, Șt. O. Iosif, fiind mai degrabă apropiat de Nichita Stănescu sau de Alex. Philippide.
În poemul Ceasul care nu apune, din vol. Mirabila sămânță, Blaga se lasă din nou definit de tentația căutării unor sensuri ascunse asupra culturii omenești înțelese sub forma civilizației agricole, a sedentarismului, a țărănismului autohton (poate și din prisma interesului său pentru poezia zisă gândiristă și a influențelor sale din sămănătorismul lui Goga). Nu excludem și elementele escatologice din acest poem, pornind de la pretextul observării unui lan de grâu în procesul pârguirii sale sub soarele verii. Contemplația se transferă în ritmuri accelerate în universul emoțional al poetului, declanșând o așteptare febrilă a unui cronos necunoscut, aparținând faldurilor unei lumi nebănuite și incognoscibile; lipsit de orice orientare potrivit universului său familiar tri-dimensional, poetul își mărturisește neputința de a accesa dimensiunea profetică, a revelației, a viziunii asupra viitorului: „e cu neputință a spune / pe ce cale viitorul s-apropie”. Lumea exterioară include poetul însă conține deschideri spre transcendent, spre universul invizibil al poesisului întrezărit prin activarea dimensiunii fantasticului, de către poet, cu ochii uimiți și inocenți de copil, un indiciu al prețiosului dar făcut de divinitate poeților, anume capacitatea unică a ființei poetice de a fi uimită, de a se mira și deci, de a pătrunde dincolo de porțile pietrificate, banale, ale omului rutinizat, plictisit, blazat, spre a admira minunățiile arborelui lumilor, adică a se bucura plenar de splendoarea unică a modurilor cognoscibile poetului.
Trecerea de la observarea realității banale către magnificența universului personal activ, ce descifrează pădurea de simboluri a materialului, găsindu-i acea emoție a spiritului divin existent în original, în idee și transferându-o în înțelesuri proprii, într-o narațiune-ființare proprie, se realizează simplu, fără o anunțare a depășirii cotidianului, printr-o înscriere în fantastic, în spațiul imposibil al cunoașterii nebănuite și surprinzătoare: „în holda de grîu ce se coace în vară, / subt basmul arborescent”. Poetul se refuză astfel, unui simbolism à la Baudelaire, născut din plictis și cultivând plictisul; dimpotrivă, simbolismul lui Blaga este unul definit prin uimire, admirație și necontenită bucurie de a trăi unicitatea emoției, de a accesa și de a înțelege minunățiile aspectelor Creației, pe care poetul se simte dator să le protejeze, să le respecte, să le contemple plin de respect, ca într-un muzeu al cunoașterii paradisiace prin care se preumblă datorită grației divine, fără a perturba și a distruge splendorile întâlnite acolo („eu nu strivesc corola de minuni a lumii”). Folosirea metaforelor (copacii evocați ca „basme arborescente” și deci, porți ale vegetalului spre universuri fantastice) atașate verbelor și nu substantivelor sau sintagmelor identificabile, construiesc un poesis unic, asemeni unui cristal descoperindu-se privirii în explozii luminiscente, curcubeene pe fiecare fațetă, imposibil de analizat pe secțiuni ci revelându-se dintr-odată, în întregimea sa perfectă.
Tema poemului, viitorul care se apropie, întrezărit de către poetul retras, contemplativ, „subt basmul arborescent”, fiind ocrotit de țesătura unei meta-narațiuni epopeice din care privește avansarea spre materialitatea banală, a timpului necunoscut, plin de potențialități indescifrabile, compune o poezie a așteptării înfrigurate, bănuitoare, emoționate, în care poetul își asumă un rol de urmăritor aproape panicat de neputința de a descifra această apropiere fatală a valurilor unui timp ce întrerupe contemplarea prezentului (în holda de grâu ce se coace vara, unde verbul „a se coace” este fixat la timpul prezent, într-o înmulțire rodnică a pârguirii grânelor sub soarele înfocat).
Pentru poet, lumea exterioară este definită în termeni rustici, ca fiind în plină rodire, cu o clipă înaintea pârguielii finale, și deci, a culesului; este lumea de dinaintea zilei din urmă, a holdelor de grâu aparținând unui anotimp al roadelor ajunse la apogeul solar („se coace în vară”); inclus în acest unic timp al verii și al soarelui, lumea-holdă de grâu își așteaptă finalul, odată terminată și meta-narațiune a omenirii înțeleasă și sub aspect axiologic, ca o aventură a cunoașterii și a traversării dimensiunilor moralo-etice („subt basmul arborescent”). Poetul, auto-surprins în ipostază de contemplativ al acestei pârguieli universale a holdei de grâu, retras sub „acest basm arborescent”, adică sfârșind de analizat și de decantat simbolistica meta-narațiunii omenești sub aspectele sale gnoseologice, pe măsura putințelor sale, așteaptă cu înfrigurare să identifice apropierea viitorului cronos și să îl descifreze: „e cu neputință a spune / pe ce cale viitorul s-apropie. / Dar vine-apăsat, ca bătăile inimii. / Pân-adineaori a fost incoruptibil, distant. / Alchimie e încă totul în lume”. Asemeni unui alchimist, poetul își descoperă brusc calități de a decanta esențe și sensuri ascunse ale noului cronos, rezistând „subt basmul arborescent”, sub contemplarea vechii lumi, ca sub o draperie protectivă, ce îi oferă borne ale cognoscibilului spre a se ghida în noua aventură a spiritului ce începe odată cu apropierea viitorului; poetul simte plenar apropierea noului ev, a noii lumii „care vine-apăsat” și care se metamorfozează pe nesimțite în prezent; inclus în noua lume, în noul ou-cronos, poetul se simte ca o reminiscență pietrificată a lumii vechi, sforțându-se să se schimbe el însuși, în acord cu noua rezonanță simțită („alchimie e încă totul în lume”).
Observăm o atitudine existențialistă a filozofiei lui Blaga opusă celei descrise de Eugen Ionescu/Eugène Ionesco (în jurnalul Căutarea intermitentă), în care cel din urmă mărturisește cu privire la efectul distructiv implacabil al timpului asupra operelor omenești și asupra vanităților cronosului său, auto-considerat demiurgic „ca un etern prezent”: „banalități, adevăruri. Adevăruri pe care fiecare, fiecare generație le descoperă progresiv, cu aceeași uimire, cu aceeași disperare, aceeași jale, de secole, de secole, de secole. Și, de asemenea, această descoperire e o banalitate. Adevăr, uimitoare banalitate, neașteptat adevăr. Păcăliți ce sîntem” (Ionesco, 1994: 8-9). Preeminența acestui inevitabil sentiment al banalității, pentru Ionescu, arată o panică de vid, o nesuferire a plictisului cotidian, un refuz al rutinei, care naște meta-senzația unei panici universale acoperind civilizația omenească a blazaților (secolul al XX-lea) și implicit, a omului modern (jalea-disperare-uimirea), care distinge filozofia ionesciană de cea a lui Blaga.
Spre deosebire de sentimentul fatal al neputinței de a mai capta acea joie de vivre (Ionescu), la Blaga întreaga căutare și observare a timpului „ce se apropie precum bătăile inimii”, dominator și persistent, „apăsat”, ca un front invizibil omniprezent căruia omul trebuie să i se supună, sugerează porți deschizând accesul spre dimensiuni noi, ale unei agape, ca universuri salvatoare ale ființei umane și poetice. În același timp, numai din această agape vine salvarea omului și a poetului, consideră Blaga, surprinzând cronosul nou, al lumii noi, ca un timp al iubirii ce înflorește și nu mai apune, ca un timp al armoniei sufletelor ce s-au preschimbat, depășind trăirea banală și accesând trăirea spirituală, a privirii interioare, a cunoașterii lăuntrice, a universului emoțiilor din sufletul-poesis, ocean luminiscent al unei agape nutrind nuferii sufletului într-un pururea înflorit ceas al monadelor-flori deschizându-se și veșnic rămânând înflorite (accesarea illo tempore, a stării nirvanice al ființării în paradisul sufletului universal, Brahman, la vedici): „după pravila ei, pe-o neștiută dimensiune / a locului, tu te ascunzi / în dosul pleoapelor mele, / devenind sufletul meu. / Și ceasul e-aci, înflorește și nu mai apune”. Adresarea directă către iubită („tu”) evocată sub ipostaza ascunderii sale în universul interior al poetului, definește noul cronos, care este unul al dimensiunii spiritualizate, al identificării prin agape a poetului cu iubita, al refacerii ființării primordiale, cea a illo tempore, la care existența rutinieră, searbădă, intoxicată cu gesturi sterile și lipsite de sens, a majorității oamenilor, nu poate ascensiona sau nu vrea să ascensioneze, tocmai prin această uitare fatală a emoției copilărești, a senzației apropierii noilor timpuri, a observării transformării alchimice a viitorului în prezent, al preschimbării omului vechi într-un om definibil prin agape, cu care se înscrie în noul eon, al transgresării tri-dimensionalului („și ceasul e-aci, înflorește și nu mai apune”).
Din vol. Vară de noiembrie face parte și poemul Oraș în noapte, o meditație cosmică asupra lumii definite de semnul nopții și al depărtării, privite de undeva, dintr-un punct superior, asemeni unei ultime civilizații omenești pe cale să fie complet absorbite de întuneric. Debutând cu o constatare obosită, a celor care tocmai au finalizat un drum istovitor și nocturn, înscriindu-se pe o dimensiune ascendentă (urcarea pe munte), spre a putea stăpâni dimensiunea lărgimii întinzându-se sub picioarele lor, panoramă a lumii pietrificate, încremenite într-un somn echivalent non-ființării, poetul și iubita devin unicele prezențe umane manifestându-se în această stare universală nocturnă, prin șoapte, singurii supraviețuitori ai unei stări universale de adormire, echivalent cu o disipare a conștiințelor umane într-un neant ce se lățește pe orizontală, adânc în noapte. Lucrând cu tri-dimensionalul, poetul cucerește planul vertical, înălțimile line ale dealului (simbol al trudei, al inițiatului, al inspirației, al privegherii asupra orașului): „iată-ne-nsfârșit la piatra / de pe deal. Adînc în noapte / ni se-ntinde-mpărăția. / Ne-nțelegem doar prin șoapte”. Hotarul indicat în mijlocul beznei atotcuprinzătoare („piatra de pe deal”) dezvoltă semnificații ale unei firave limitări, ce trebuie să li se pară familiară, omenească, perechii pierdute în puterea nopții dar singura izbăvită prin starea de veghe, prin condiția ființării autentice, veghetoare-cugetătoare, după cum consideră poetul. Antiteza între hotarul lumii de sus („piatra de pe deal”) atins de perechea ce se înțelege doar prin șoapte-simbol al tărâmului abscons, sacru, ce nu trebuie deranjat prin rostire, și „împărăția” de jos (similară celor morți, condiție a non-cuvântării, a orașului adormit în beznă) este pusă sub semnul dimensiunilor lărgimii și adâncimii („adînc în noapte / ni se-ntinde-mpărăția”). Asumându-și condiția exploratorului acestei împărății, poetul o revendică prin urcuș, prin delimitarea spirituală și fizică de urbea întinsă și toropită de la picioarele sale, pierdută undeva, jos, în noapte: „în ținutul ce-l adulmeci, / e orașul-jos-de față, / fără chip în bezna între / amintire și speranță”. Invocarea urbei adormite și lipsite de identitate, asemeni unei prezențe monstruoase narcotizate în întuneric, definite prin lipsa treziei, a conștiinței veghetoare și întrebătoare, contemplative și identificabile doar prin miros („în ținutul ce-l adulmeci”) conturează un oraș cuprins de un non-timp (metaforic sugerat prin termenul „bezna între”) ce s-a sustras atât trecutului (amintirii despre el însăși, lipsa de memorie a urbei ce și-a uitat originile și experiențele, prin desacralizarea sa, echivalentă adormirii în noapte) cât și viitorului (speranța, metaforă ilustrând neputința citadinilor de a mai avea aspirații, planuri, visuri, idealuri asupra viitorului, și el cuprins de beznă). Între cele două borne cronologice (trecut și viitor), orașul rămâne într-o stare cvasi-existențială, similară stării animaliere („în ținutul ce-l adulmeci”).
În ciuda unor răzlețe semnale asupra prezenței sale, artificiale și acestea („semne dă, dar numai jocuri / de lumini, sclipiri și focuri”), orașul este caracterizat printr-o sterilă ascundere, inutilă și artificială: „ce-a rămas din lucruri? / numai întuneric și semnale”. Prezența elementelor astrale (stelele) creează o senzație înșelătoare a apropierii și a unui omenesc iluzoriu („stele să le-atingi cu geana. / Ne încearc-aproape teama”), cu neputință de perceput, definibil prin tăcere și depărtare, de unde și o senzație de deșert, de teamă și singurătate fizică (absența cugetelor treze semnifică absența orașului, a civilizației umane definibile prin trezia spirituală, singurul element al conștiinței ce traversează istoria, în ciuda cronosului rutinier, a serbedei alternanțe zi-noapte care reușește să fosilizeze existența și să elimine uimirea, necesară auto-observației lucide, consideră poetul): „turnuri nu-s, nici catedrale, / Calea laptelui e-n vale”. Repetarea propoziției referitoare la localizarea galaxiei peste pământul în beznă ilustrează un singur meta-semnal luminos și o orientare celestă a perechii ajunse în vârful dealului (metaforă privind apogeul existenței și al contemplării condiției umane simbolizate prin orașul adormit în bezna ignoranței, a rutinei, pradă alternanței zi-noapte și deci, captiv în timp, incapabil să sfideze curgerea timpului și să observe neobișnuitul, fenomenul astral, apropierea „Căii laptelui”, identificabilă acum în planul adâncimii, suprapus asemeni unei dimensiuni a încrederii în viitor, peste bezna din valea orașului adormit – „Calea laptelui e-n vale”).
Este invocat un timp al sfârșitului civilizației și al religiei, în care domurile catedralelor și turnurile orașelor nu se mai văd (inexistența sacrului și a profanului, a civilizației materiale și a celei spirituale); totul este înecat de bezna narcotizantă, care a adormit orașul-civilizație, până la crearea unei senzații de teamă ontică a perechii ce observă lipsa urbei prin lipsa condiției de veghe, a treziei-contemplare a nopții: „e orașul-jos-de față / fără chip în bezna între / amintire și speranță”. Orașul devine (prin receptarea lui din perspectiva non-existenței sale spirituale și prin excesul de semnale artificiale – „numai jocuri / de lumini, sclipiri și focuri”), un non-obiect, ce dispare în favoarea contemplării luminii celeste multiplicate și scânteietoare a galaxiei Căii laptelui, ce îi înlocuiește prezența fizică printr-una astrală: „Calea laptelui e-n vale”. Această substituire dintre urbea adormită și galaxia luminoasă ce se adună acum în vale, luminând împărăția beznei cu puterea unui plan cosmic ajuns până în adâncul nopții, creează revelația unui fenomen straniu, observabil de către poet: în ciuda lipsei paradoxale înregistrate de conștiința umană, a timpului trecut („ieri”), Calea laptelui, simbol al inspirației poetice luminând beznele unei umanități adormite, letargice, pasive, este acum percepută ca fiind „mai aproape”: „Calea laptelui e-n vale / mai aproape decât ieri, / cînd era deasupra noastră / pretutindeni, nicăieri”. Paradoxul din trecutul înregistrat ca un fapt banal rămâne să domine finalul neașteptat al unui poem al atingerii contrariilor (valea în beznă peste care s-a suprapus prezența galaxiei luminoase, element al planului astral). Elementele antitetice non-definind locul (pretutindeni, nicăieri, deasupra noastră), exprimând o învârtejire celestă, un dinamism al cosmosului în care stelele și constelațiile se rotesc mereu, conferă vitalism tabloului nemișcat al urbei vegetând în bezna omniprezentă. Prin antiteză cu planeta asimilată unui punct fix, întunecat și generator de teamă, planul astral devine, la Blaga, unul dătător de speranță, luminos și dinamic. Dacă materia telurică este una supusă deșertăciunii și tainei, fiind absconsă („numai întuneric și semnale”), planul celest și cel material relevă și o dimensiune spirituală, o suprapunere a inspirației poetice neașteptate peste întunericul spiritului incapabil să mai perceapă sublimul existenței; inspirația vine din elementul galactic, sugerează poetul, element așezat acum peste văile unde doarme orașul fără identitate, simbol al întregii civilizații omenești care nu poate semnaliza existența sa decât superficial, prin jocuri de lumini, sclipiri fugitive, deci prin nimic demn de a reține atenția, prin nimic durabil (tema zădărniciei, a evanescenței lumii, motivul nopții ca element al cvasi-existenței umane, ce ar fi trebuit identificată prin diurn, trezie, cugetare, veghere, contemplare).
O altă viziune escatologică revelată nouă de poet poate fi decelată din poemul Semne, îmbinare a unor elemente ale existențialismului cu simbolismul; poemul debutează cu imaginea „porumbeilor-prooroci” surprinși în pre-ziua sfârșitului, „într-o baie de funingine” a unui plan ceresc înnegrit , pus sub o prohibiție a albastrului (culoarea speranței, vrând să ne avertizeze asupra mohorelii ultimelor secvențe ale cronosului derulat înainte de toate, în planul cosmic-vertical și abia apoi reflectându-se asupra planului teluric într-o mișcare de oglindă cu rezonanțe biblice („precum în cer așa și pe pământ”): „porumbii-prooroci își scaldă / aripile înnegrite de funingine / în ploile de sus”. Singura prezență umană este cea a poetului-observator, în această viziune a sfârșitului (negreala „ploilor de sus”, imagine vizuală dominând văzduhurile lipsite de claritate, înfășurate acum în pâcla funinginii unor explozii și eruperi trecute, despre care poetul nu ne-a avertizat și pe care le observă doar în efectele lor). Blaga descrie un prezent tocmai măcinat de combustii violente, ce nu se știe de unde au izvorât (din planul ceresc – „ploile de sus” – sau dacă au fost zvârlite înspre înălțimi de puterea teluricului).
Prezența poetului îl definește acum ca un martor al unui cronos ce a trecut de firesc, a rupt rutina, înregistrând semne ale finalului („porumbii-prooroci”); însăși reacția poetului de „a cânta” este un semn al sfârșitului, pe care doar acesta îl înțelege, în absența urbelor zgomotoase și superficiale, acum neînregistrate ca „importante” și deci, a căror lipsă din momentele-cheie observate de poet nu are vreo semnificație: „Eu cînt – / semne, semne de plecare sînt”. Însoțirea verbelor „a cânta” și „a pleca” este derulată într-un timp al prezentului ultim, ce obosește mistuindu-se în el însuși, fără a mai avea vreo relevanță, în marea absență a civilizației umane (poetul nu face referire la vreun oraș, la vreo așezare rurală sau citadină, la vreo formă de obișnuit, la vreun reper organizațional sau instituțional capabil să ne liniștească și să ne asigure asupra întreruperii secvențelor neobișnuite („porumbii-prooroci”; „eu cînt”) interferând în acest prezent. Intervenția contra-timpului, a neașteptatului, a insolitului, elemente ale desfacerii cronosului omenesc apare sub forma unor observații lucide ale poetului asupra unei lumi scoase din normalitatea ei, din rutina ei blazată, de mecanism învârtindu-se fără scop: viziunile escatologice pe care reușește să ni le împărtășească plin de emoție poetul, creează un tablou suprarealist, în care noțiunile de orașe, de civilizație, de organizare socială și de sens al organicului au dispărut, vorbirea curentă, nepăsătoare și sterilă a lumescului fiind înlocuită cu un ton solemn, profetic, de litanie, plin de mister, asemenea unor gesturi și procesiuni ceremoniale de neînțeles pentru omul cronosului tocmai trecut: „din orașele pământului / fecioare albe vor porni / cu priviri înalte către munți. / În urma lor vor merge tineri goi / spre sori păduratici, / și tot ce e trup omenesc va purcede / să mai învețe odat / poveștile uitate ale sîngelui”. Aceste abandonări ale așezărilor umane (lăsând noțiunea de orașe lipsită de sens) de către oameni, reluarea istoriei omenești (metaforica expresie „poveștile uitate ale sângelui”) de unde s-a plecat, din grotele montane protectoare, și îndreptarea lor către munți și „sori păduratici” denotă prin folosirea metaforelor, o înlocuire a prezentului citadin cu supra-timpul, cu interferența masivă a neobișnuitului, a momentului-surpriză, în substanța temporală ce definește tri-dimensionalul lumii noastre. Pe măsură ce avansăm în interiorul poeziei, tonul solemn al poetului sporește misterul și sentimentul abandonării așezărilor umane devenite acum lipsite de sens, vechi artefacte ale unui trecut ce nu le mai poate susține rostul, devin porți închise, sigilate, ale trecutului, din care oamenii pleacă spre a se reinventa în mijlocul naturii, departe de urbile prăfuite, sub „ploile de sus” ale funinginei căzânde (o imagine a văzduhurilor negre în care vestitorii păcii, porumbeii, se scaldă în ploile negre de cenușă, semn al sfârșitului).
Mărturisirea poetului de a ieși din urbea aparținând timpului inexistent, orașul fără cronos din care se iese, orașul sigilat, din care se închid porțile, spre a se instaura tăcerea și pustietatea, capătă tonalități profetice, înfiorate, de observator ultim al ulițelor deșarte, din care orice zgomot și jocuri au dispărut: „mi-am pecetluit cu ceară casa, / să nu mai întârziu / unde jocuri și răstigniri / n-or mai trece pe uliți / și nici o adiere de om / din veac în veac pe subt bolți”. Verbele sunt plasate într-o alternanță radicală (prezentul observabil / viitorul profetic / trecutul ce nu mai are rost, memorat și închis). Mânat de o anume grabă în a părăsi orașul nefolositor, lipsit de adierea omenească, asemeni unui ținut fermecat, în plecarea generală, a „fecioarelor albe cu priviri înalte” și a „tinerilor goi mergând în urma lor” (o viziune șocantă a unei îndreptări a umanității rămase, către munți și „sori păduratici”, către sursele de lumină și căldură din zona pădurilor, a elementalului vegetal salvator), poetul lasă în urmă orașul cu bolți, uliți, poduri și clopote în care tăcerea, singura nouă condiție post-civilizatorie, este lăsată să domnească acoperind cu faldurile ei fiecare element al fostei civilizații: „poduri vor tăcea. / Din clopote avîntul va cădea”.
Afirmațiile se succed cu repeziciune, sporind efectul profetic al viziunii, alături de forța metaforelor (tăcerea clopotelor vestind, lipsite de avânt, o pedeapsă a divinității undeva ascunse, care definește acum lumea omenească prin ploi de funingine și tăcere, printr-o mare plecare și abandonare a orașelor). Vigoarea evocării acestui tablou escatologic este accentuată prin imaginea cinetică nepăsătoare, blândă, lipsită de rațiune, a animalelor pădurii pătrunzând în orașele abandonate și în sacrele locuri ale vechilor liturghii, acum părăsite; este o invazie lentă a lumii sălbatice, vegetale, în interiorul lumii fostelor urbi, cu case abandonate de oameni, o instaurare a domniei vegetalului, a pădurii peste civilizația umană, ca o pedeapsă divină asupra nepăsării, violenței și auto-distrugerii umane: „din depărtatele sălbăticii cu stele mari / doar căprioare vor pătrunde în orașe / să pască iarbă rară din cenușă”. Surprinderea tablourilor acestei intromisiuni a teluricului sălbatic și blând în interiorul tăcut, abandonat, al fostelor semețe orașe și construcții cu semnificații pentru o umanitate acum absentă, este plină de impact emoțional: „cerbi cu ochi uriași și blânzi / intra-vor în bisericile vechi / cu porțile deschise, / uitându-se mirați în jur”. Această blândețe a privirii sălbăticiunilor (cerbi, căprioare, animale până acum gonite, vânate, hăituite și omorâte de lumea oamenilor-vânători) ne așează paradoxal, într-un timp primordial, al paradisului, reinstaurat împotriva oamenilor și peste lumea lor, ca o pedeapsă divină la adresa caracterului violent, crud, lacom al civilizației umane ce a deteriorat relația sa cu natura și s-a definit prin verbul a distruge, a vâna, a hăitui, în loc de a accede la o condiție superioară spirituală, prin verbe precum a proteja, a respecta, a prezerva, a oferi. Adresarea profetică a poetului către aceste sălbăticiuni, disprețuite până acum de civilizația auto-suficientă a oamenilor moderni capătă tonalități sumbre, de avertizare asupra locurilor blestemate ce au fost abandonate și în care ființele vii nu pot să mai stea: „aci și țărâna înveninează, / ci casele au încercat cândva / să ucidă pe copiii omului. / Scuturați-vă de pământ / și plecați, / căci iată-aci vinul nebun al vieții / s-a scurs în scrum”. Repetițiile termenului „aci”, într-un arhaism punctează caracterul spectral al locurilor pustiite, în care beția clipelor plăcute, deșertăciunea vieții civilizațiilor umane exprimate prin metafora „vinului nebun al vieții”, este acum înlăturată sub forma unei alte metafore, cea a scrumului, care potențează imaginea de început, a „ploilor de sus” în care „porumbii-prooroci își scaldă” (prezent observabil de poet) aripile înnegrite de funingine. Îndemnurile repetate aduse sălbăticiunilor de a pleca din cetățile înveninate ale omului, sporesc efectul tăcerii invocate de poet în strofele anterioare: „lepădați-vă coarnele moarte / bătrânilor cerbi, / cum pomii își lasă frunza uscată, / și-apoi plecați”. Tot prin metafora „frunzelor uscate” și a „coarnelor moarte lepădate” poetul ne indică sfârșitul unui cronos al vanităților omenești, al deșertăciunilor simbolizate prin ploile de funingine de sus și prin scrum, ultimul cuvânt, cel al distrugerii, cu care se sfârșește aventura umană.
Evitând însă o atitudine pesimistă, în ultimele versuri ale poemului poetul introduce un timp al încrederii, prin crearea unui alt cronos, cel al aspirațiilor omenești către o nouă aventură a cunoașterii, și deci, către o nouă civilizație (definibilă în termenii metaforici de „poveste”/meta-narațiune): „dar orice drum duce în poveste, / în marea, marea poveste”.
+ There are no comments
Add yours