Gela Enea, Când neliniștile capătă contur

Prietenă a cărților atât prin natura profesiei, fiind Purtătorul de cuvânt în relația cu instituții culturale, a Bibliotecii Județene Alexandru D. Xenopol, din Arad, cât și printr-o febrilă activitate literară, Lucia Bibarț a publicat mai multe volume de versuri, unele dedicate copiilor, cu ilustrații color și aranjarea în pagină deosebit de atractive.

La Editura Tiparnița, din orașul unde trăiește autoarea, în anul 2016, îi apare cartea intitulată Poetizări tactile, care ne face să asociem poetizarea, cum poate și-a dorit Lucia, cu o mângâiere, dacă tot i se atribuie epitetul tactil.

Cartea aceasta are un aspect grafic original, cu titluri ale scrisului de mână, cu imagini adăugate unor texte pentru a accentua mesajul (variațiunile picturale fiind realizate de Aurel Dico) și conține în incipit un fragment din Lacrimi și sfinți de Emil Cioran, din care citez ideea că: „De câte ori îți pierzi vremea cu poeții, de atâtea ori simți că totul e permis” și, cum nu putem contrazice o personalitate precum cea a filozofului amintit, ar trebui să ne întemeiem lectura pe o atitudine conciliantă, uneori chiar empatică față de poemele din volum.

Nu știu cine este vagabondul luminos-întunecat al sublimului, căruia i se dedică neliniștile poetei, după cum citim în carte, dar consider că nu e relevantă dedicația pentru demersul liric în totalitatea lui, ci, mai degrabă, creează semne de întrebare, prin nota de forțare a limbajului.

Poetizări tactile apare ca o sumă de texte eterogene, prin temele abordate, dar și prin prozodie, pentru că Lucia Bibarț alternează versul liber cu versul rimat, ingambamentul, cu strofa clasică.

O altă trăsătură a întregului volum constă în inovații lingvistice, derivate dintr-o libertate a autoarei de a folosi conversiunea, sperând, pesemne, și în efectul sonor, nu doar semantic.

Ilustrez observația cu câteva exemple: adjective/adverbe: momitor, disconfortat, crisalidic, (iubiri) plasticate, unifolosibile, (ne adaptăm) darwinesc, (reflexe) lemnii, (formelor) nisipice; verbe: ne înfrică, s-a demotorizat, ne cameleonizăm; mă disconfortează; substantive: întomnarea ta constrânsă văraticului meu, împreunătatea și-a scăpat/ în mine/ atingerea etc.

Lucia Bibarț nu are o problemă nici când e vorba să folosească oximoronul, citez: formă-informă, țipătul mut.

Textul Descântec mizează pe sonoritatea cuvintelor, multe populare, cum găsim în versuri precum „Muză nenuntită/ Șoaptă-mbobocită”, alături de versul următor, unde apare neologismul: „Patimă fecundă”. Probabil, pentru obținerea rimei.

„Pipăindu-ți vocea cu urechea mea interioară”, scrie Lucia, „te inventez”, ceea ce ar însemna că autoarea nu este doar Poezia, nu este doar Șeherezada, așa cum ne mărturisește în alte creații, ci și un inventator care sfidează logica, așa încât se destăinuie: „Îți asimilez imaginar vocea/ gesturilor/ și te compun împotriva spațiului”, sau „Când m-ai anexat/ Bocancilor tăi urcători pe schelă/ M-am potrivit lor/ Fără frustrare” (…) Și-am acceptat urcușul antigravitațional/ Cu tine”.

Există o doză de hazardare, chiar și o influență ușor barbiană, dar fără ermetismul cunoscutului poet-matematician, în versurile Luciei Bibarț și, ca să ne convingem, citez din textul intitulat Împământenirea: „Domnul bolților/ Curgătoare în sus/ Până-n vortexul/ Porților cerești/ A sinelui locuit de sine” (ultimul vers sună stănescian).

Cititorul, debusolat, trebuie să înțeleagă ideea că sinele acesta, la care se face referire, este cel „închiriat formelor”, după cum spiritul este subjugat de suflet.

Poemele scurte de tip haiku sunt, în cuprinsul volumului, poate, cele mai reușite; iată un exemplu: „Noapte caldă/ Luna adastă/ La tine-n palmă” (Noapte).

Un alt poem de reală vibrație îmi pare și cel numit kafkiană: „Neputințele mele/ zăbrele dinspre/ camerele de tortură/ ale minții”.

Deși cu un titlu bazat pe un paradox, și anume, Luminos-întunecat, poemul de la pagina 90 are în final o comparație lăudabilă, prin care se creează o imagine vizuală sugestivă: „Urât și rău ca o sălbătăciune/ la ospățul cărnii”.

Prefixarea negativă este utilizată în exces uneori, exemplu în acest sens fiind textul Ocru, unde apar termenii neatinsului, negustatului, nemaisimțitului, ce direcționează cititorul înspre lirica stănesciană, ca influență.

Amintirea mamei, motivul liric din poezia Înmugurind a doua oară, apare plină de fior: „Mamă a mea…/ m-aș culcuși în sfintele vremuri/ ale brațelor tale./ Eu să plâng, ele să mă mângâie”.

Autoarea încheie volumul cu un buchet de mulțumiri adresate prietenilor și celor care au contribuit la apariția cărții, în ideea unei simetrii compoziționale, dacă avem în vedere că acest volum începe cu o dedicație și cu un motto.

Am reținut, printre alte confesiuni, pe care ni le face Lucia Bibarț, și pe cea a temerii că ar pierde competiția cu sine însăși, căci afirmă: „Uneori, mă tem că voi/ pierde competiția…/ cu mine însămi/ că voi atinge/ linia de final/ a dăruirii…”, ceea ce nu s-a întâmplat până acum, întrucât poeta a continuat și după 2016 să scrie și să publice, iar noi, care o citim, avem convingerea că va reuși să găsească noi și noi resurse de imaginație pentru poezia sa.