Ioan Boț, Dascălul profet

În ultima vreme s-au înmulțit, precum ambrozia, vocile care afirmă că nu mai există trecut și nici viitor, decât prezent. Unii dintre ei sunt liber-cugetători, filozofi care refuză să-și mai aducă aminte că s-au născut din niște părinți, au avut și ei o copilărie, poate vor fi făcut și ceva școală, ori, poate au numai școala vieții, iar acum ocupă un loc sub soare care li se potrivește mai mult sau mai puțin, dar își permit să facă tot felul de supoziții, de speculații, unele de-a dreptul halucinante. Sigur, e dreptul lor. Filosofia lor pare destul de simplă – „Carpe diem” – de la Horațiu citire. „Trăiește clipa”, și restul nu mai interesează. Se poate întâmpla ca, lovit de ditamai amnezie, omul să piardă, la un moment dat, contactul cu lumea, cu adevărul, cu realitatea. Aș vrea să le amintesc celor care au mermelit, au concediat trecutul și viitorul, un lucru, demn de luat în seamă, rostit inspirat, ca-ntotdeauna, de una din marile voci ale poeziei acestei lumi – Nichita Stănescu – care poate fi un avertisment pentru acest gen de gânditori fără orizont, cărora poetul le spune franc că: „Omul este ceea ce-și amintește că este”.

Dacă, tu, mare gânditor, nu-ți mai amintești nimic din viața de până ieri, înseamnă că ești un nimic al zilei de azi. Semeni cu un personaj de-al lui Creangă, care nu vede, nu vrea să vadă în fața ochilor decât votcă, femei și trai, nineacă.

Pentru mine, care m-am depărtat câțiva ani buni de vremea copilăriei, a școlii, de frumusețea acestor ani, a locurilor și oamenilor dragi, copilăria a început să devină, în ultima vreme, una din obsesiile mele și în același timp un refugiu plăcut pentru suflet. Noi, de fapt, suntem – Copilăria noastră. Voi, toți, sunteți Copilăria voastră – unică, inimitabilă și întotdeauna – minunată.

Basarabeanu Pavel, așa-i spuneau oamenii celui care mi-a fost dascăl și director, în cei mai frumoși ani ai copilăriei, ai formării mele ca om, în primii patru ani de școală elementară. În vremea aceea, în școală erau doar doi dascăli: domnul Basarabeanu P. și doamna lui, Tamara B. Amândoi predau la clase simultane. Ei duceau această „dulce povară” a educării copiilor de țărani gospodari dintr-un cătun care părea uitat de lume, în care, însă, se făcea școală de peste două secole – din anul 1788.

Dascălul meu, care era, de fapt, dascălul satului – Basarabeanu Pavel – era un om cu greutate, adică bine făcut, înalt, drept ca bradul, părul și-l purta întotdeauna proaspăt pieptănat, dat pe spate, iar pe alocuri i se putea zări câte un fir de păr alb, mai ales pe la tâmple. Se purta elegant: totdeauna era bărbierit proaspăt, hainele îi erau foarte curate, pantalonii călcați la dungă, iar la gât strălucea nelipsita cravată. Nu-mi amintesc să-l fi văzut niciodată purtând pălărie ca tot românul, ci avea o șapcă tipic rusească. Ce impresiona la el, pe lângă ținuta impecabilă, erau ochii căprui pătrunzători, inteligenți și totuși blânzi. Ce-i drept, era singurul intelectual în tot satul în vremea aceea, și pentru multă vreme, împreună cu soția, doamna învățătoare Tamara – o ființă mică de statură, dar piper, renumită pentru exigența și meticulozitatea cu care-i învăța pe copii. Îmbrăcămintea, mersul, vorba, statura, poziția socială îi făceau să se distingă ca două personalități care onorau cu cinste tagma dascălilor, în fața cărora, oamenii din vremea aceea își scoteau pălăria și totodată își înclinau capul când îi salutau, ca în fața preotului. Uneori când aveau de vorbit ceva care trebuia să nu fie cunoscut de noi, erau, probabil, probleme personale, îi auzeam vorbind într-o limbă necunoscută de noi, în limba rusă. Nu-i înțelegea numai bunicul, care fusese prizonier la ruși.

La ora de lectură, cea mai plăcută și așteptată oră de noi toți, venea întotdeauna foarte bucuros și ne citea una din poveștile acelea hazlii ale genialului Ion Creangă și ne-o citea în acea dulce limbă moldovenească, așa cum n-am mai auzit pe nimeni citind cu atâta har. Atunci ochii domnului și fața îi surâdeau concomitent. De fapt, fața-i era luminată permanent de un zâmbet abia schițat, ceea ce-l făcea foarte plăcut. Nu-l enerva decât prostia. Din această pricină unii au avut necazuri.

Când intra la clasă îl auzeam tușind simbolic pe coridor, îi simțeam pașii grei, ca de urs, cu care își ștergea întotdeauna pantofii proaspăt făcuți de ștergătoarea de la intrare, făcută de vreunul dintre colegii mai mari, la una din orele preferate de mulți dintre noi – ora de lucru manual. Toate ne atenționau că intră dascălul la clasă. Atunci se făcea o liniște perfectă în toată clasa. Clasă, impropriu spus, fiindcă era mare cât o sală de bal, ar fi fost mai potrivită ca sală de cămin cultural, cum a și ajuns până la urmă, când s-a ridicat o școală nouă. Toată încăperea aceea uriașă pentru o sală de clasă, chiar dacă era simultană, era încălzită de o singură sobă de fontă, rotundă, înaltă, în jurul căreia ne înghesuiam toată iarna douăzeci și ceva de copii. Nu-mi aduc aminte, însă, să ne fi fost cald vreodată, în afara celor câțiva, mai norocoși, care stăteau în băncile apropiate de sobă. Cald nu ne era decât când se apropia vacanța de vară, și atunci toată sala se umplea din colț în colț de nesățioșii viermi de mătase, la care lucram cu sârg de cum apărea frunza de dud și până la culesul gogoșilor de mătase. După vânzarea gogoșilor, Domnul ne strângea pe toți frumos încolonați și ne împărțea fiecăruia un număr de bomboane egal cu numărul de genți de frunze de dud culese pentru viermi. De lumină, deși clasa avea patru sau cinci geamuri mari, înalte, însă orientate cu fața spre nord, nu ne puteam bucura decât când soarele era mai darnic cu noi și începea să stea mai multă vreme pe cer. Iarna, sala era luminată de o singură lampă și aceea așezată într-un colț pe un perete, fiind mai degrabă un simulacru de lumină. De aceea, primele ore se țineau pe semiîntuneric, mai ales pe timp de iarnă.

Când intra în clasă, mi-amintesc cum ne ridicam automat în picioare, iar dacă era prima oră, dascălul ne dădea tonul și cântam imnul de stat – Te slăvim Românie…, apoi, ne așezam, iar domnul învățător rămânea o vreme în fața clasei și ne privea pe fiecare în parte cu ochii lui căprui, blânzi, deasupra înconjurați perfect de niște sprâncene groase. După ce ne trecea astfel în revistă, trecea printre bănci și ne verifica temele de casă, apoi urma cursul normal al orelor. Parcă simt și acum mirosul plăcut pe care-l răspândea parfumul special care îl însoțea de cum pășea în clasă. Dacă s-ar fi întâmplat să-l întâlnesc noaptea, fără să-i văd fața, și atunci l-aș fi cunoscut după mireasma plăcută pe care-o răspândea parfumul lui. Sunt foarte multe lucruri care s-au întipărit pentru totdeauna în memoria mea, și le port cu mine ca pe niște nestemate, dar nu le pot exprima în cuvinte, în toată profunzimea lor, pe toate.

Avea, Domnul nostru, în permanență, la el un ceas după care se ghida, care semăna mult cu o busolă, doar că era ceva mai mic; sclipea ca argintul. Parcă-l văd cum îl avea atârnat la brâu cu un lănțișor din argint sclipitor. Ceasul îl scotea, din carapacea în care era închis, întotdeauna înainte să sune elevul de serviciu de pauză, apoi îl închidea în carapacea lui și-l punea într-un loc special, la brâu, probabil, într-un buzunăraș. Ceasul acela și armonica mică-mică, care semăna mult cu o jucărie pentru copii, erau, cu siguranță, printre puținele lucruri sfinte la care ținea fiindcă îi aminteau de locurile natale pe care a fost nevoit să le părăsească din pricina acelui blestemat de ultimatum dat de ruși în 1940, când domnul și doamna au optat să treacă din Basarabia în țara mamă – România mare. Mă rog, nici ea nu era prea mare cum s-ar fi cuvenit, fiind ciuntită de jur-împrejur de „preabunii” noștri vecini. Măcar aici se simțeau români și puteau vorbi românește. Și nu era puțin lucru. Limba și sufletul, tradițiile și obiceiurile nu ni le-a putut confisca nimeni de-a lungul prăpăstioasei noastre istorii, pentru care moșii și strămoșii noștri au luptat cu prețul vieții și nici nu sunt șanse pentru cei mulți și vicleni, care mai râvnesc încă, își fac și astăzi planuri cum să jefuiască frumusețea și bogățiile cu care acest neam a fost binecuvântat. Sunt de admirat, dascălii mei și mulți alții ca ei, că au optat să vină cu puținele lucruri pe care le-au putut lua cu ei în mare grabă și să ia viața de la început, peregrinând prin țară până când au găsit cel mai potrivit loc unde să se așeze și să rămână. Norocul meu a fost că a fost ales satul în care m-am născut. Probabil, sângele strămoșilor i-a chemat să-și pună viața, cunoștintele și talentele în slujba neamului lor.

La ora de muzică, Domnul învățător venea întotdeauna cu un diapazon și nelipsita armonică, pe care se vedea că o iubea ca pe o bijuterie de mare preț, probabil fiindcă o adusese cu el din Basarabia iubită, cum am spus mai înainte. Era una dintre piesele lui de suflet, care nouă, însă, ne stârnea mare uimire, văzând pentru prima oară dimensiunile foarte mici ale acelui instrument, care cu foarte mare osteneală putea fi fixat pe umerii ca de urs ai Domnului nostru învățător. Noi chicoteam în bănci, lovindu-ne cu coatele unii pe alții, bucuroși că trece timpul. Gândul copilului, de când lumea, era mereu la pauză și la joacă.

Mi-amintesc cum la una din primele ore de muzică, la care venea întotdeauna cu micuța armonică și un diapazon, după ce exersa o vreme cu degetele ca de urs, pe clapele mult prea mici ale armonicii, care semăna mai mult cu o jucărie, numai ce îl văd cum își ridică brusc capul și mă fixează cu privirea. După aceea, schițează un zâmbet ușor și mă strigă pe nume: „Ioane, vino aici lângă mine… să cântăm noi împreună ceva!”

În mine se făcuse inima cât un purice, deși eu îi mai cântasem odată domnului învățător, e drept că atunci mă aflam pe strada mea, chiar înaintea casei. Nu eram decât un chip de om, ca o furnică pe lângă un elefant, așa păream eu pe lângă Domnul învățător, dar voce aveam, o moșteneam pe mama, pe care am auzit-o cântând de cum am deschis ochii pe lume. După ce m-am urcat pe piedestalul de lângă Domnul învățător, mi-a spus să cânt ce-mi place mie și dumnealui mă acompaniază cu armonica. N-am stat prea mult pe gânduri și am început cu șlagărul meu preferat: Pe drumul Banatului și încă ceva, nu-mi aduc aminte bine, cred că era doina Foaie verde ca măraruʼ. A trebuit să repetăm de câteva ori până când a mers destul de bine cu acompaniament. După ce am terminat, am fugit într-un suflet la loc, gata-gata să mă împiedic. Nu știam dacă m-am făcut de râs, sau nu, în fața colegilor care nu apreciau muzica în mod deosebit. Mi-am dat seama în pauză că, de fapt, colegii începuseră să devină puțin invidioși pe apropierea mea de domnul învățător.

Colegii mei nu știau că dascălul meu mă cunoștea destul de bine, înainte de a veni la școală. Auzise el de la săteni că-mi plăceau foarte mult cărțile și că le tot ceream vecinilor să-mi dea cărțile rămase de la copiii lor și mai auzise ceva… că îmi place mult să cânt. Într-un sat așa mic – un cătun ca al nostru – vestea zbura ca fulgerul. Așa mă pomenesc că într-o bună zi, cineva, nu-mi mai aduc aminte cine, mi-a adus o carte cu coperți, ce-i drept, cam zdrențuite, care, însă, pentru mine valora aur cu multe carate, mai ales că era trimisă de la școală de nimeni altul decât de Domnul învățător. Mama mi-a spus că am primit un abecedar după care învață copiii la școală, în care sunt toate literele pe care le voi învăța și eu când voi merge la școală, voi învăța să citesc, să scriu și voi afla multe alte lucruri noi. Atâta i-a trebuit mamei să-mi spună, că nu m-am mai lăsat toată ziua de capul ei, numai să-mi spună ce literă e aia și apoi celelalte la rând, până am învățat, încet-încet, toate literele de tipar și începusem a citi, e drept, pe litere, destul de bine, înainte de a merge la școală. Oricum, știam să-mi scriu numele cu litere de tipar și eram mândru de mine.

După ce mi-a trimis abecedarul, a venit și ziua când învățăcelul, adică eu, l-am întâlnit în mod neașteptat pe cel care avea să fie dascălul meu. Iată cum s-a întâmplat. Într-o dimineață de toamnă ieșisem pe podul de la stradă și numai ce mă trezesc în față cu un bărbat solid, bine îmbrăcat, și doi tineri la fel, îmbrăcați frumos, cu haine ca la oraș, adică era Domnul învățător și cu cei doi copii ai lui, pe care îi petrecea la școli la oraș. Domnul vine și se apleacă spre mine, mă mângâie ușor cu mâna pe cap, apoi îmi zice cu un zâmbet îmbietor:

– Bre, am auzit că tu știi să cânți frumos! Hai, cântă-ne și nouă ce știi tu mai bine, să te auzim și noi!

Erau și cei doi copii ai Domnului, care se apropiaseră mult de mine. Eu nu stau mult pe gânduri și încep să le cânt ce știam eu mai bine. La sfârșit, Domnul, vădit încântat, îmi spune:

– Bravo băiete, ai o voce foarte bună! Să continui să cânți!

Și-l văd că scoate din buzunar un pumn de bănuți mărunți și-i întinde spre mine. Eu întind mânuța cu degetele mici, răsfirate și aproape toți banii mi s-au strecurat printre degete și au ajuns direct sub pod, iar eu am rămas doar cu un singur bănuț în mână.

– Ei, bată-te norocul să te bată, îmi zice Domnul zâmbind, și plecă împreună cu copiii, vorbind despre cele văzute și întâmplate cu mine. Aceia aveau să fie primii mei bănuți câștigați cântând, dar n-a fost să fie decât un amărât de bănuț, până la urmă. Poate n-a fost un semn bun. Dar mie nu mi-a părut rău după bani, eram amețit de aprecierea domnului care mi-a dat curaj să cânt mai departe, și… doar nu mi-o spusese orice om, ci cel mai important om pe care îl cunoscusem până atunci – dascălul satului. Și multe voi fi uitat din câte mi s-au întâmplat, dar întâlnirea asta haioasă, cu cel care avea să fie Dascălul vieții mele, n-aveam cum s-o uit niciodată, precum și pe altele care mi-au marcat viața, iar unele ar fi putut să-mi schimbe total destinul, dar… se vede că n-a fost să fie…

Românul spune scurt și hotărât și nu greșește, că: „Ce ți-e scris, în frunte ți-i pus”. Punct. Ce puteam eu ști atunci ce avea să urmeze, și unde voi ajunge, n-aveai de unde să știi tu, copil fiind, ce ți-e scris în frunte. Și nici n-avea cum să știe nimeni, cu o excepție… O enigmă mare – mare de tot – e viața… Enigmă care se dezleagă abia spre final. Mult prea târziu…

Într-una dintre zile, eram acasă când aud strigând la poartă o voce bărbătească. Mama iese afară, dar și eu, iute, înapoia ei, să văd cine este, și… numai ce văd o figură impozantă la poartă, era același – Domnul învățător. Atunci, repede mă ascund după ușa tindei, ca un ieduț, în așa fel încât să nu pot fi văzut, dar să aud cât mai bine ce avea să-i spună Domnul mamei. Domnul învățător îi spunea mamei că m-a auzit cântând și că am o voce minunată și dacă se învoiește ar putea să mă ducă la București, la corul Radio. Ca s-o înduplece pe mama o asigura că o să-mi fie foarte bine acolo, iar ei, părinții, nu trebuie să plătească niciun leu. Mama, luată pe neașteptate, la o așa propunere, răspunde categoric emoționată: „Doamne, nu mă lăsa! Cum să-l dau eu pe pruncul meu așa departe? N-am decât unul singur… și să-l dau ca să nu-l mai văd niciodată?! Nu-l pot da, Domnule învățător! Credeți-mă! Nu, nu-l dau, nici nu mă pot gândi!” Ce-o fi gândit Domnul învățător atunci, nu știu, dar se vedea că nu se așteptase să fie refuzat și s-a dus de la întâlnirea cu mama cu capul plecat, vădit supărat, fiindcă n-a putut-o lămuri cu niciun chip pe mama. Propunerea aceasta putea să însemne o schimbare de destin pentru mine, dar… probabil că n-a fost să fie! M-am împăcat destul de repede cu gândul că n-a fost să fie, deși când stau astăzi să mă gândesc, cred că aș fi putut ajunge destul de sus. Cred că aș fi făcut o carieră muzicală frumoasă, fiindcă eram din cap până în vârful degetelor de la picioare numai sunete, numai muzică, în vremea aceea.

Despre toate acestea însă n-aveau de unde să știe colegii mei de școală, decât familia Domnului învățător, eu și mama.

Îmi vin acum în minte vorbele unui mare gânditor român – filozof fără operă – care aducea profesiei de dascăl un elogiu fără egal, când spunea că și-a dorit atât de mult să fie profesor, fiindcă misiunea acestuia este una nobilă: „Dascălul este un fabricant de destine, el primește un buștean, o materie brută, și scoate din el o mobilă de toată frumusețea”. Când am citit aceste vorbe, rostite de înțeleptul Petre Țuțea, mi-a fugit îndată mintea la dascălul meu, care exact asta se străduia să facă în acest sătuc, cătun, cum îi spun unii, care datează în scripte de pe la 1508; despre care am auzit un anunț la o emisiune de știri-radio, într-o dimineață de toamnă a anului 1988, care suna cam așa: „Ceișoara – străveche vatră de civilizație și cultură românească…”, ceea ce m-a făcut atunci să fiu mândru că sunt ceișorean, mai ales că participasem și eu, cu un mic studiu, la întocmirea acelei micromonografii etnofolclorice a satului natal, alături de echipa de specialiști – folcloriști, muzicieni, profesori – din Cluj și Oradea.

Dascălul meu era un om de aleasă vocație, pasionat de ceea ce făcea, interesat să lase în urma lui discipoli, fapt care-l făcea să fie apreciat de toți sătenii. Pentru mine, însă, Domnul învățător a fost un adevărat vizionar. Terminasem al treilea în clasă, din paisprezece elevi, câți îmi amintesc că eram în clasa I și deprinsesem bine scrisul și mai ales cititul, încât reușisem să citesc în vacanță primul basm frumos din viața mea – „Făt-Frumos din lacrimă” – opera marelui scriitor, fără egal, pentru mine, care mi-a intrat pentru totdeauna în suflet – Mihai Eminescu. Dar tot în această vacanță, într-o zi nefastă de august 1961, la întoarcerea de la păscut cu bivolii bunicului, un nemernic, că nu pot să-l numesc altfel, s-a ivit cu o roabă pe drum, în care-l plimba pe fratele lui, un pitic din naștere, și s-a avântat ca un demon spre bivoli speriindu-i. O bivoliță tânără, care era mai sperioasă, m-a călcat pe laba piciorului drept; eu am căzut la pământ scrâșnind de durere, apoi bivolița – diavolița – mi-a tras un picior peste burtă, încât am văzut stele verzi. Am rămas acolo, gemând în praf, văitându-mă de durere, dar nemernicul cu roaba și cu pitic cu tot s-au făcut iute nevăzuți. Noroc că m-a auzit o verișoară urlând de durere, care l-a anunțat îndată pe bunicul, ce repede a venit și m-a luat în brațe ca pe un copil mic. Eu nu mai eram în stare să pot merge singur, pe picioarele mele, și încă, pentru multă vreme. Au urmat pentru mine și pentru mama zile și nopți amare, de calvar, până am ajuns, în ultimul moment la Oradea, după o călătorie într-o remorcă trasă de tractor. Pe drum a trebuit să oprească tractorul de două ori; eram gata-gata să-mi dau duhul în pădurea de la Hidișel. În fine, seara am ajuns la spitalul județean, unde comisia de medici s-a înspăimântat de ce au văzut – intrasem în septicemie, și cu greu, un medic mai tânăr – Orban – pe care n-am să-l uit niciodată, chiar dacă el a murit, fiindcă s-a încumetat să mă opereze, m-a scăpat atunci de la o moarte sigură. El a rămas viu în sufletul meu. Mă aflam atunci pe linia, subțire de tot, dintre viață și moarte. Mama m-a vegheat tot timpul la căpătâiul patului după ce am fost adus după câteva ore bune din sala de operație; dar numai mamă să nu fii în astfel de împrejurări. După miezul nopții, când m-am trezit din anestezie, primele mele cuvinte au fost: „Aici ești, mamă?!” și am prins-o de mână, iar ea m-a mângâiat pe obraji plângând. Ce bine a zis cine-a zis: „Cine are părinți, încă nu e pierdut”. În acele momente, prezența mamei însemna pentru mine viață, iar astăzi, val de lacrimi, lacrimi de recunoștință, ori de câte ori îmi amintesc. Medicul a venit dimineața și ne-a spus că a fost nevoit să-mi scoată toată splina, care a fost făcută praf. La o distanță de peste șase decenii, îmi pare că-l văd pe tata, care a venit disperat, tocmai din fundul Moldovei, de pe șantier, de la Gura Humorului, când a auzit ce mi s-a întâmplat. Când a deschis ușa salonului unde eram țintuit la pat, a scos un strigăt de durere, pe care nu-l pot descrie, și atunci l-am văzut pentru prima dată în viața mea, pe tata, plângând. După o săptămână m-am întors viu, din nou, acasă. Mă doare inima când îmi amintesc prin ce momente de durere groaznică, vecină cu moartea, am trecut. Dar, probabil, așa a fost să fie… Lumea din jur începuse să mă sperie, spunându-i mamei că toți cei fără splină nu trăiesc mai mult de șase ani. Multă vreme mi-a zdrobit inima acea veste și mie și părinților mei. Școala începuse, dar eu a trebuit să mai stau o săptămână acasă, până m-am mai înzdrăvenit puțin, apoi am mers la școală împreună cu mama, care îmi ducea ghiozdanul și venea să-i spună Domnului învățător ce mi s-a întâmplat și să-l roage să le spună copiilor să aibă grijă să nu mă împingă în joacă și să mă lovesc cumva la operație. Domnul a făcut, în prima pauză, un careu, în care le-a spus colegilor mei de școală și de joacă, care aveau figurile triste, să fie foarte atenți cu mine, să nu cumva să mă împingă sau să mi se întâmple ceva, fiindcă sunt operat și datoria lor de buni colegi este să mă protejeze ca să mă pot face iarăși bine.

Într-una din zile, în clasa a II-a fiind, proaspăt operat, și în pauză, stăteam singuratic, lipit de zidul școlii și mă uitam cu lacrimi în ochi cum se jucau ceilalți copii. Mi-aduc aminte cu emoție cum în pauza aceea a venit la mine Domnul meu învățător, care îmi citea tristețea din suflet, și s-a aplecat spre mine și mi-a spus niște vorbe, care pe moment nu m-au mișcat din starea mea, dar ele mi-au cutreierat multă vreme mintea și inima, fiindcă se vede că ele au rămas undeva întipărite pentru toată viața în ființa mea. Iată ce mi-a zis Dascălul meu, cu o voce blândă, după ce m-a mângâiat ușor pe cap, aplecându-se spre mine: „Bre, Ionică, nu mai fi trist! Când voi eu fi de-acuma bătrân și voi umbla sprijinindu-mă într-un toiag, tu vei fi aici… director în locul meu!” Asta-i bună glumă, mi-am zis eu mirat, în sinea mea, dar cât timp am fost elev am uitat de tot acele cuvinte profetice cu care mi-a alinat tristețea dascălul meu, mișcat de ceea ce mi se întâmplase. Mai bine zis, nu am băgat prea mult în seamă acele vorbe și nici nu le-am spus nimănui, mulți ani de zile. Mi se părea imposibil de împlinit așa ceva, vreodată, în viața mea. Astăzi, stau și mă tot întreb ce-o fi văzut el în mine, cât de profund trebuie să mă fi cunoscut, sub ce inspirație divină a rostit în acel moment, acolo, în curtea școlii, Domnul meu învățător, acele cuvinte care, probabil, au traversat atunci Cerul și treptat-treptat, fără să-mi dau bine seama, m-au dus, chiar dacă pe cărări foarte întortocheate, la destinul prezis, cu atâta precizie, de către dascălul meu iubit, în momentele acelea cosmice.

A venit, într-adevăr, ziua când am fost numit director la școala unde învățasem în urmă cu 20 de ani și unde fusese cândva director fostul meu învățător, fapt care m-a uimit, mai ales că eu nici nu eram prezent la numirea mea în funcție, fiind în acea zi la examenul de definitivare, la Cluj. După ce aflasem de la inspectorat despre numire, toată noaptea mi s-a aprins o luminiță în cap care îmi amintea cu câtă precizie s-au împlinit acele cuvinte rostite profetic cândva de dascălul meu vizionar înainte cu douăzeci de ani. Da, în timp s-a adeverit că iubitul meu Dascăl vorbise pentru mine ca un profet.

N-am visat niciodată măcar că voi ajunge în satul meu natal profesor, dar să mai și ocup funcția pe care altădată o ocupase fostul meu învățător! M-am bucurat, în schimb, că am avut norocul să-l am ca dascăl pe Domnul Basarabeanu Pavel, care a pus o cărămidă, sau mai bine spus fundația solidă la formarea mea ca om și profesor și… a aruncat în spațiu acel cuvânt profetic, care a străbătut cerurile și a venit vremea când cuvântul magic „director” a devenit faptă. Un lucru este cert, Domnul meu învățător a rămas pentru mine un model de intelectual de ținută, modelul profesionistului care și-a respectat și iubit misiunea cu care l-a trimis Dumnezeu pe pământ, dar în același timp a fost și un foarte bun gospodar și familist apreciat de toți sătenii. Acum, însă, îmi dau seama tot mai limpede că toate acestea au pătruns în fibrele ființei mele și și-au pus amprenta puternic asupra celui care sunt astăzi, când pașii mei calcă pe unde, cu decenii în urmă, a călcat El.

Emoția cea mai puternică pe care am trăit-o amândoi s-a manifestat îndată ce am fost instalat director și pronia divină a făcut să ne întâlnim la intrarea în Ceica – centrul de comună – față în față, iar Domnul Director m-a surprins de departe cu salutul său: „Salut, Directore! Acum se întâlnesc pentru prima dată doi directori!” mi-a zis Domnul meu Învățător și Director. Mi-a strâns mâna bărbătește, m-a privit în ochi și mi-a urat din suflet: „Mult succes, Ionică!” Apoi am mers împreună la o bere, să sărbătorim evenimentul nostru.

Dacă îmi pare rău de ceva… și nu mi-o pot ierta, e că n-am fost atât de inspirat să-l fi invitat măcar o dată la școala nouă, care s-a ridicat sub ochii și supravegherea lui. Ce frumos ar fi fost să-l fi invitat la deschiderea unui nou an școlar!… N-am făcut-o! Și nici El n-a intrat măcar o dată în școala pe care a păstorit-o cu multă știință și cu sufletul, ani buni, până la pensionare. Cât de mult m-aș fi bucurat!… Și emoționat în același timp. Nu știu ce l-a oprit! Poate, de vină să fi fost emoțiile. Ar fi fost, probabil, prea mari și pentru Domnul meu învățător și, mai bine s-a protejat.

Cred că vor mai fi și astăzi mulți dascăli vizionari care urmăresc tăcuți, din umbră, cu emoție, parcursul vieții discipolilor lor. Dați-le cinstea cuvenită celor care-o merită!

Atunci când nu mai sunt, orice regrete devin tardive!