Ioan Holban, Proiectul Dacia

„Epopeea Ștefaniană” a lui Andrei Breabăn a ajuns la cartea cu numărul opt, „Urmașii lui Huniade”, apărută recent. În acest punct, prozatorul se întoarce la primele romane din ciclu pentru a le rescrie parțial, în perspectiva liniilor de forță ale întregii serii narative, retipărind, iată, prima carte, „Cavalerii Crucii. La porțile destinului”. Dincolo de reconstituirea epocii și a figurii emblematice a lui Ștefan cel Mare, tema-pivot a ciclului romanesc rămâne ceea ce autorul însuși numește Proiectul Dacia. Cele opt romane au, în fapt, trei protagoniști, Iancu de Hunedoara, Vlad Drago și Ștefan cel Mare, Andrei Breabăn urmărind o sinteză epică a unei epoci și identificarea ideii în jurul căreia se vor fi reunit cei trei domnitori din țările române: aceasta este Proiectul Dacia pe care îl construiește Iancu de Hunedoara, înaintea lui Mihai Viteazul, în sugestia unor scrieri ale vremii sale, pe care le arată lui Bogdan, fiul lui Alexandru cel Bun și tatăl lui Ștefan cel Mare, pe când a pribegit în Transilvania: „Din discuțiile pe care le-a avut cu Iancu când a pribegit în Transilvania, Bogdan a înțeles că acest mare erou al creștinătății are planuri mari și îndrăznețe pe care numai el le putea înfăptui. Într-una din zile i-a arătat niște însemnări ale lui Pippo de Ozora, care a fost comite de Timișoara pe vremea regelui maghiar Sigismund de Luxemburg, în care se vorbea despre obârșia comună a celor trei țări locuite de valahi, care grăiesc aceeași limbă, pe care Iancu visa să le aducă din nou laolaltă. A făcut mari strădanii să pună voievozi credincioși, atât în Țara Românească, cât și în Moldova, care, fiindu-i supuși, îl ascultau ca pe un principe. De aceea l-a ajutat și pe el să-i alunge pe leși din Moldova, după ce Petru s-a pierdut în bătălia de pe Câmpia Mierlei. (…) Numele său a ajuns pe buzele papei de la Roma care îi oferea conducerea cruciadelor antiotomane, obținând apoi tot ce și-a visat, de la titlul de conte de Bistrița la numeroasele moșii primite de la regele Vladislav ca răsplată pentru faptele lui, urcând în poziția de comandant al banderiilor regale, iar după moartea regelui în cruciada de la Varna, este ales de Dieta Regatului guvernator al Regatului Ungariei, poziție similară unui principe. Tocmai această poziție îi permite lui Iancu să schimbe voievozii în cele trei țări române după placul lui, ca prin credința și ascultarea lor să le aducă laolaltă, încercând astfel să refacă proiectul vechii Dacii de care a aflat cât a stat la Roma și Milano, știind că se bucura de interes și la Sfântul Părinte care a aflat de vitejia valahilor în luptele cu păgânii”. Astfel, rațiunile pentru care „Ianăș” susține urcarea și menținerea pe tronul Moldovei și al Țării Românești a urmașilor lui Alexandru cel Bun și Matei Basarab, Bogdan și Ștefan, apoi, a lui Vlad Drago sunt cele de a-și asigura aliați fideli, puternici în luptele împotriva turcilor, dar și visul secret al vechii Dacii: „Atât poziția sa de guvernator al Regatului, cât și contextul internațional și specificul rânduielilor feudale ale vremii nu i-au permis să meargă mai departe, iar înfrângerea de la Câmpia Mierlei i-a încurcat și mai mult planurile de punere în aplicare a proiectului Dacia despre care a avut unele discuții cu cardinalul trimis de Înaltul Pontif, care a murit în bătălie. Fire energică și încrezător în el, Iancu nu renunță la acest proiect, făcând un prim pas spre realizarea lui prin impunerea de voievozi care să asculte de el ca de un stăpân sau de un părinte, cum s-a exprimat Bogdan Voievod în scrisoarea pe care i-a trimis-o”. Nu doar Iancu, ci și protejații săi își asumă acest plan; Bogdan îl numește „Măria sa Ianăș, Crăișorul nostru, al vlahilor”, iar cei doi tineri domnitori, Ștefan și Vlad simt la fel când proiectează viitorul („Să ne bucurăm cât ne putem trăi prezentul și să vedem ce putem face pentru viitor, să ne fie bine nouă și țărilor noastre, pe care suntem datori să le slujim…”, spune Vlad) și în orizontul comun al credinței, în „căldura dragostei lui Hristos”, cum zice Ștefan.

„Cavalerii Crucii. La porțile destinului” este un roman istoric unde importante sunt faptele, evenimentele, acțiunea protagoniștilor, intriga nu o dată în trama romanului „de acțiune” sau, cum se spunea altădată, „de capă și spadă”. Din acest punct de vedere, romanul lui Andrei Breabăn este impecabil scris, într-o strânsă logică narativă și într-o documentare fără cusur, în beneficiul, în primul rând, al cititorului amator de romane istorice și de aventuri. Farmecul narațiunii autorului sucevean îl dă, mai ales, reconstituirea atmosferei epocii, cu parfumul său special, redescoperit în evocări bine documentate și inspirate. Pare că Andrei Breabăn are o imensă cameră de luat vederi care panoramează vremurile, oamenii și locurile din Moldova secolului al XV-lea, fixând în cadre limpezi nu doar sala tronului, curtea domnească de la Suceava, Vaslui și Bacău și casa din Borzești, ci și, de exemplu, unul dintre hanurile de atunci: „Curtea largă a hanului La Hotară era plină de lume. Cei mai mulți erau negustori și călăreți aflați în trecere prin Hotin, târg de hotare care făcea tranzitul prin Țara Leșească în Moldova sau invers. Cunoscut ca unul dintre cele mai bune hanuri din Hotin pentru mâncărurile gustoase care se făceau, era asaltat zilnic de zeci de clienți care se opreau să-și ogoiască foamea să poată porni mai departe la drum. La intrarea în han erau întâmpinați de o slugă care le lua caii în primire să-i adape și să le ostoiască și lor foamea că degeaba or fi sătui stăpânii, dacă niște animale care îi cară în spinare erau nemâncate. Oaspeții se așezau la mesele care nu erau ocupate, orânduite de hangiu pe timp de vară în curte, iar, dacă grupul era mai mare, uneau două sau trei mese între ele, să fie toți grămadă, să se înțeleagă între ei. Așa, mâncarea părea mai gustoasă, să nu mai pomenim de băutura pe care hangiul o trimitea cu găleata, după ce oferea la început o carafă de vin rece pentru degustare, proaspăt scos din butoaiele pe care le ținea în pivnițele adânci ale hanului. O fi având el o sursă de vin bun, că toți cei care gustau din el cereau să le aducă până își făceau plinul. Ori poate că era de vină doar căldura zilelor de vară, care s-au grăbit să vină în acest an ceva mai repede ca de obicei”. Petrecerile, cu obiceiurile, azi, uitate, precum vergelitul: „Când toți au gătit de aruncat, chicotind și aruncând ocheade să vadă care ce pune, țiganca se așază pe un scaun în fața cazanului de vergelit, își acoperă bine capul cu o pătură adusă de gazde, ia în mâna dreaptă vergeaua adusă anume de ea, cu care amestecă obiectele în apă, bolborosind tot felul de farmece. Continuând să bolborosească și să invoce zeii păgâni, scoate pe rând fiecare obiect din apă și vestește stăpânului său, ce prevestiri îi fac zeii pentru viitor. Tinerii râd și se veselesc, încercând să ghicească cui aparține obiectul cu pricina. Pe măsură ce ghicea, sânul țigăncușii se umfla cu monezile pe care i le puneau cei care primeau vești bune. Iar ea avea grijă ca toți să primească astfel de proorociri, ca nu cumva vreunul să plece supărat de la petrecere și, în anul care vine, gazda să n-o mai invite cu ghicitul. Urmau boierii cei mari, curioși să afle ce vești le dă vergelul”. Inspirată, pentru că foarte apropiată prozatorului sucevean este reconstituirea vieții muntenilor de la obcinele bucovinene: „Crescătorii de animale vindeau caș și alte produse obținute de la oi, capre sau vaci în târgul Câmpulungului, apoi cumpărau de la țăranii de la șes grâu, mei sau alte produse care nu se făceau în satele de la munte. De la negustori își procurau uneltele de tot felul, oale de lut de diferite dimensiuni, vane, putini sau butoaie din lemn, linguri și polonice pentru mestecat laptele, hamuri pentru cai și pentru boi, căruțe și cai pentru a transporta fân sau lemne, dar și straie frumoase, mai ales pentru jupânese și jupânițe. Astfel de mărfuri erau aduse mai ales de negustorii din Transilvania, care veneau în Moldova prin Bistrița și plăteau vama mică în satul care a primit numele Vama, aflat nu departe de Câmpulung. (…) Oierii adunau lâna tunsă și o vindeau în târguri, aceasta fiind cumpărată de negustori care o duceau la meșteri pricepuți să facă din ea straie călduroase, pe care apoi le vindeau în țară, între cumpărători fiind și muntenii. În afară de lână, se foloseau și blănurile oilor și cârlanilor sacrificați pentru carne, care erau mai întâi dubite pentru a se păstra vreme îndelungată. Erau renumite blănurile frumoase cu care se îmbrăcau iarna boieroaicele din Moldova sau din țările vecine, dar și boierii, care le luau la petreceri sau la drumuri lungi, când mergeau cu trăsura. Moldova era cunoscută pentru exportul de pergament, piei de oi sau de vițel anume dubite pentru a se putea folosi la scris. Mulți negustori aveau obiceiul să treacă prin sate și să adune care pline cu piei, pe care apoi le vindeau la preț bun în piețele din Veneția, Roma sau Milano. Cam asta era în acele zile ocupația oamenilor care trăiau în Moldovița și în satele din jur, ale căror gospodine își spălau de zor rufele murdare în apele reci și limpezi ale râului Moldova, ale cărei lacrimi continuă să se verse și azi după cățelușa voievodului Dragoș, care și-a lăsat sângele în apele ei”.

Sunt, apoi, târgurile care nu se mai recunosc, azi, multe, în orășelele scufundate într-o arhitectură și un peisaj compromise de „inovații” ce aparțin Estului, în Moldova, Transilvania, Bucovina, Cernăuți, Podolia, Camenița și în Polonia Craiului Cazimir. Iată, Hotin, un târg de la hotar, cu profilul său multicultural, cum se spune azi: „Fiind un important târg de hotare, Hotinul era locuit de lume pestriță, adunată aici de prin toate colțurile lumii. În afară de valahi, întâlneai leși, ruși, armeni, evrei, unguri, nemți, greci și chiar tătari, rămași din vremurile Hoardei de Aur. O catedrală catolică își înălța turla cât mai aproape de cer, luându-se la întrecere cu biserica grecească de pe strada vecină, ca ceva mai încolo să se întrezărească o cruce așezată de meșteri cu multă grijă deasupra naosului unei bisericuțe moldovenești lucrate din lemn. Dacă apucai să bați ulițele înguste, prin care cu greu se strecurau două calești deodată, întâlneai uneori seara sau duminica după slujbă, inchizitori sau papistași franciscani care vindeau tot felul de amulete, concurând între ei prin afuriseniile cu care le biciuiau pe vrăjitoare și necredincioși, dar mai ales prin iscusința cu care predicau apropierea sfârșitului lumii, lăudându-se care mai de care că au auzit trâmbițele îngerilor Domnului care vesteau cele ce or să vină înainte ca pământul să piară. (…) Nu departe de orașul care se răsfira pe valea largă și întinsă a Nistrului, se ridica maiestuoasă, scăldată de apele tumultuoase ale râului, străvechea cetate zidită de Petru Mușat care străjuia hotarele de nord ale Moldovei, iar acum și ale Țării Leșești, de năvălirile tătarilor de pe Volga care nu au uitat holdele bogate ale pământurilor Podoliei, Galiției și ale Moldovei și își trimiteau toamna hoardele de prădalnici să le pună în care și să le ducă în părțile lor”. Cu aceeași marcă multiculturală, dar și cu un apăsat accent medieval pe care îl dă moștenirea cavalerilor teutoni, Brașov: „În frumoasa depresiune a Brașovului, scăldată cu dărnicie de râurile Olt și Timiș, care strâng în albiile lor flămânde sumedenie de pâraie ce se adună din munții Piatra Mare și Postăvarul, care o cuprind cu dragoste în brațele lui puternice, se ridică semeață una din cele mai frumoase și fortificate cetăți ale vremii, în jurul căreia s-a dezvoltat un puternic oraș medieval ale cărui obârșii veneau încă din vremea dacilor. Orașul era frumos orânduit în jurul Muntelui Tâmpa, cu formele lui rotunjite ca un sân de jupâniță ajunsă în floarea vârstei, ușor prelungite spre masivul Postăvarul, din care s-a desprins în chip misterios. Sălaș al zeilor din vechime, unde romanii își serbau saturnaliile cu orgiile și petrecerile lor sălbatice, unde sfidau uneori și cele mai crude fiare, ca mai târziu teutonii să ridice pe piscul înfipt cu vârful în nori o cetate semeață și de necucerit, înconjurată din trei părți de prăpăstii, legată printr-un drum larg și frumos pavat cu piatră, numit pe atunci Drumul Cavalerilor, de zona șcheiană din vale numită Cutun, cea mai veche așezare din oraș, locuită încă din vremuri străvechi de români. Rămasă în paragină după alungarea teutonilor din Țara Bârsei, unde aceștia au vrut să-și facă un regat al lor, din porunca lui Iancu de Hunedoara, Cetatea Teutonilor de pe Muntele Tâmpa a început să fie demolată, piatra desfăcută cu grijă fiind folosită pentru fortificarea unei cetăți mult mai puternice și mult mai întinse, numite inițial de localnici Cetatea Corona, după numele dat odinioară de romani așezării și castrului construit de ei. (…) O simbioză a mai multor nații care trăiau în bună înțelegere și pace cu toate restricțiile puse pentru români după înțelegerea de la Căpâlna, când sunt socotiți drept națiune tolerată la ei acasă. Deși nu le era permis să circule pe anumite străzi sau locuri din oraș, să vândă sau să cumpere doar din unele piețe, românii s-au adaptat și își duceau viața liniștiți, străduindu-se să conviețuiască cu cei care își dădeau aere de stăpâni, deși erau veniți de puțină vreme în acele locuri ce au aparținut localnicilor români”. La reconstituirea atmosferei din aceste târguri, prozatorul folosește limbajul, arhaismele și regionalismele care dau culoarea inconfundabilă a epocii; oamenii vremii și, pe urma lor, prozatorul de azi spun/scriu măji și măjari, darabani, zămci, ocini, roate, staroste, castelan, porușnic, hiclean, chișleag etc. Pentru explicarea multora dintre acești termeni rămași în cronicele colbuite, Andrei Breabăn plasează note în subsolul paginii și, apoi, glosare care amplifică farmecul narațiunii sale.

Moldova lui Bogdan Vodă trăiește, încă, în nostalgia vremii lui Alexandru cel Bun („Moldova era o Țară frumoasă, puternică și bogată pe vremea răposatului voievod Alexandru… Ce a mai rămas din ea acum? Doar umbra măreției ei de altădată, ruine, trădări, crime și tâlhării …”, spune cu amărăciune unul dintre boierii apropiați lui Bogdan), fiind nevoiți să suporte conflictele cu leșii. La 1450, luptele pentru domnie dintre Bogdan, Alexăndrel și Petru Aron, năruită în intrigile pentru putere ale boierilor împărțiți în tabere ostile, urmărite atent de prozator, intrigile de la Suceava, de la Hotin și de la curtea Craiului Cazimir pentru a-l așeza pe tron pe Alexăndrel, apoi, ale boierului Bratu pentru a-l impune pe Aron Vodă, până la asasinatul de la Reuseni, conturează un întreg hățiș de relații și conexiuni pe care Andrei Breabăn le deslușește cu abilitate, găsind aici porțile destinului protagonistului său, de la copilăria petrecută la Borzești, până la asocierea la tron, la 15 ani și uciderea tatălui său de către Petru Aron și boierii care complotează pentru acesta. Foarte inspirate în economia narațiunii sunt portretele și scenele de luptă, în care excelează Andrei Breabăn. Astfel, alături de Ștefan, Iancu, Vlad, Aron, călugărul misterios de la Moldovița și ucigașul lui Bogdan, regăsim portrete foarte expresive ale „anonimilor” care fac, în fond, istoria însăși: „În sală intră cei doi împricinați. Își face apariția pe ușă mai întâi cămătarul, un bărbat înalt și bine așezat, cu părul negru și scurt, ușor dat într-o parte, având un nas lung și noduros la capăt, iar privirile reci și tăioase îți ajungeau până la mațe dacă treceau prin tine. Era îmbrăcat în straie frumoase și subțiri de vară, o bluză de mătase adusă de peste mări, pantaloni largi de culoare albă, iar pe piept îi atârna o cruce mare de aur, prinsă într-un lanț de aur la fel de gros. A intrat țanțoș și plin de sine după ce a fost anunțat de străjer, cu chipul radiind de bucurie, tăindu-și drum cu pieptul înainte. În urma lui, cu capul plecat în pământ și ochii plini de lacrimi, venea abia târând picioarele după el un om mai înaintat în ani, ori îmbătrânit de necazuri înainte de vreme. Picioarele goale erau înnegrite de țărâna intrată adânc, până sub piele, fiind acoperite până la glezne de niște ițari cârpiți în mai multe locuri, din care ieșea pe deasupra o cămeșă de cânepă și ea cusută pe spate și la una din mâneci. (…)” În loc de cingătoare, cum avea cămătarul, pantalonii răzeșului erau prinși la mijloc cu o sfoară legată bine undeva într-o parte, s-o poată da jos cu ușurință la nevoie”. Sunt, apoi, în romanul lui Andrei Breabăn, remarcabile, prin dinamism și coerență a descrierii și succesiunea cinematografică a imaginilor, scene de luptă, precum cele dintre moldovenii lui Bogdan și leșii Craiului leșesc, la Prut și Crasna și peisaje de identificare, marcate de ceea ce aș numi avertizori narativi, ca la Reuseni, înainte de asasinatul lui Bogdan Vodă: „Odată cu venirea zilei de sâmbătă, cerul a luat foc deasupra Reusenilor unde boierii petreceau și se veseleau fără neveste, pentru a marca astfel începuturile lumii, parcă vrând dinadins să arate că bărbații pot petrece și singuri, fără să aibă neapărat nevoie de neveste. Sau poate mai degrabă să arate că bărbatul fără femei nu poate trăi… Nouri negri și tulburi se adună tot mai groși pe cer, în timp ce fulgere și tunete trosnesc peste tot, luându-se la întrecere între ele parcă dinadins, străduindu-se să arate care este mai puternic și mai luminos dintre ele. Stejarii din pădurea de pe celălalt mal al pârâului își apleacă posomorâți frunțile lovite de vântoase care s-au abătut peste ei, în timp ce păsările agățate pe crengile încă bogate în frunze le strâng zdravăn cu ghearele lor ascuțite, ca să nu fie luate pe sus și aruncate în vâltoarea furtunii. Ici-colo, câte un copac mai bătrân trosnea zgomotos din încheieturi, scoțând câte un șuierat care te băga în sperieți dacă te nimereai cumva pe aproape de el”.

„Epopeea Ștefaniană” este, de bună măsură, opera unui diac bun, „prezent la timpul potrivit la locul cu pricina”, în frumoasa tradiție a cronicarilor moldoveni.