Din perspectivă poetică, tăcerea nu e opusă cuvântului, ci mai degrabă un instrument de potențare a lui. Esteticienii și hermeneuții poeziei au început să înțeleagă acest fapt cam după lectura unor poeți precum Baudelaire, Rimbaud, Mallarmé sau Paul Valéry, cu toții și exploratori metatextuali ai relației dintre cele două simboluri lingvistice. Dar cu siguranță că rădăcinile acestui fenomen ar putea fi căutate și în schema lui Dante, unde cele patru etaje semantice ale textului (literal, alegoric, moral și anagogic) se luminează reciproc. În cultura română, Lucian Blaga e cel care a coborât mai adânc decât toți în misterele tăcerii. Într-un periplu printre aforismele sale, dăm și peste această rostire: „tăcerea trebuie să fie pretutindeni prezentă în poezie, cum moartea e necurmat prezentă în viață”. Iar puțin mai încolo: „Tăcerea e umbra unui cuvânt”. Revenind la condiția poeziei, care este aceea de aisberg ce se arată numai părelnic ochiului de pe țărm, ne gândim că poate cea mai expresivă, dar și cea mai grea de sens, locuțiune construită în limba română în jurul acestui cuvânt este „a trece sub tăcere”. Și care alta, oare, ar putea numi mai nimerit lucrarea poeziei?! De îndată ce vom deschide cea mai nouă carte de versuri a lui Kocsis Francisko, Alibi pentru aflarea în viață, Editura Ardealul, Târgu Mureș, 2024, vom înțelege și rostul acestei, poate, prea lungi introduceri.
Primul ciclu din volum, Turnantele memoriei, se deschide cu un șir de meditații la care niciun poet nu poate ajunge decât la capătul unor lungi și anevoioase decenii de lectură și scris: „uneori cel mai simplu pare să taci, deși tăcerea e cea mai grăitoare; când îți pui lacăt la gură cu încrâncenare, fiecare gest, zvâcnire a mușchilor feței, părul de pe creștet, ba chiar și pliurile hainelor spun că ești de altă părere decât tăcerea; //… // tăcerea e limba cu cele mai multe vibrații; de aceea mi-e dor să fiu vreundeva piatră, când voi trece-n altădată, când vrea-voi să tac în limba cea mai frumoasă” (Limba cea mai frumoasă). Lângă motivul dorului de moarte, care se deschide în final ca o otrăvită floare de crin, încolțește în text și ideea unui convingător crez poetic. Cu atât mai convingător, cu cât el îl urmărește pe autor și în alte pagini: „cuvintele nu trebuie să se jeneze când exprimă spaima celor mici, nici când vorbesc despre trufia celor mari, ele sunt precum tăișul cuțitului pentru carne; când tac, au pătruns atât de adânc, încât nicio ureche nu le mai aude” (În zorii zilei).
Într-un subtil eseu despre poezie, țintind latura ei anamnezică, Cesare Pavese ne spune aproape imperativ: „E necesar să se știe că noi nu vedem niciodată lucrurile pentru prima oară, ci întotdeauna pentru a doua. Atunci le descoperim și, în același timp, ni le aducem aminte”. În același loc formulează el și un concept, „descoperirea-amintire”, folositor nouă în lectura poemului Lămpile mamei. Curățând sticlele lămpilor vechi, care urmează celui ce deschide cartea lui Kocsis Francisko: „Am coborât de pe biblioteci, cu gesturi de ritual, / cele trei lămpi vechi cu petrol rămase de la mama, / două de masă și una de tavan, cu abajur rotund de tablă, / le-am scos rând pe rând sticlele fragile și am început / să le curăț de praf cu migala învățată de la ea, cu aceeași / cârpă moale de in scămoșat cu care o făcea acasă”. „Descoperiri-amintire” sunt și următoarele poeme, fie că povestesc (un fel de confesiune cu dinții scrâșniți) arderea cărților, într-o bibliotecă din Sarajevo, de către niște soldați care astfel se încăpățânează să supraviețuiască frigului (Victime colaterale), fie prima evadare pe portița casei, uitată deschisă, la vârsta deprinderii „mersului dintâi în picioare” (Palanca). Poezia lui Kocsis Francisko nu-și pierde nici aici vocația socială, remarcată de critici, ba dimpotrivă, credem că și-o augmentează. Pe acest fundal adaugă și el o tușă apăsată unui topos tot mai prezent în paginile de literatură actuală de la noi, o realitate umană ce se înșurubează în conștiințe ca un coșmar: „de aceea am plecat ca împins de brânci de nostalgie, / am lăsat în urmă orașul de parcă aș fi fugit dintr-o căldare / de vulcan în fierbere sub picioare, departe de zgomot, / de munții de gunoaie, de larma vocilor răstite, / de bisericile cu difuzoare de jur-împrejur” (Pajiște).
Multe dintre poemele primei părți, între care poate cel mai pregnant, Apariția fluturilor, au chenarul unor pasteluri urbane, cu mai mult sau mai puțin pigment psihologic. Pentru autor, poezia posedă puterea mitului, aceea de a extrage din lanțul timpului câte un eveniment, pentru a-l recrea periodic cu atributele lui de la început: „Am văzut cândva un copil, sărea / de pe un picior pe altul pe stradă, / puteam să jur că-i fericirea întruchipată: / ducea în mâini două lucruri pe care le ai împreună / poate o singură dată în viață, / un balon albastru și un porumbel de-un alb / cum nu poate fi decât cel scos din joben / de scamatorul priceput să-ți fure ochii / cu gesturi și vorbe care dansează” (Am văzut cu ochii mei). În același prim compartiment al volumului, poetul se lasă uneori furat de iscodiri tehnice, ca de pildă, aceasta: titlul poemului, urmat de virgulă, intră în ingambament cu primul vers: „Nu această chilie de penitență, ci parcul de joacă cel mai fantezist e lumea”. Observăm că poemul acesta are și o subtilă tentă gnomico-paremiologică. Petale de măr are structură de haiku, conservând până și regula celor 17 silabe: „Petale de măr / cad pe apa-ncrețită – / plute de cleștar”. Asemenea compoziții apar și în cel de-al doilea ciclu. O dimensiune livrescă descoperim înscrisă în una onirică, precum două cercuri concentrice, care, împreună, imprimă poeziei nota ei de postmodernitate. Sub titlul Șoimul întâlnim un superb poem, amintindu-ne de unul pe aceeași temă de W.H. Auden: „Uimitor, splendid plutește șoimul în văzduh / înainte de a se transforma în mai mult decât o săgeată, / aproape un glonț, // când superbul lui clonț / e încă strâns ca două fălci de menghină / cu zimți din oțelul cel mai bine călit, // răvășitor plutește ca sensul crud în cuvântul / pe care instinctul lui de nobil vânător / l-a desăvârșit –, / pierdut în umbra decorului tomnatic, / îl admir vrăjit de calmul rotirilor înalte / între țărâna de jos și cerul hipnotic”.
Încă de la textul liminar al celui de-al doilea ciclu, Volutele emoției, versurile încep să capete un aer de aforism. Și ne adâncim dintr-o temă poetică în alta, trecând prin ideea de gâlceavă, apoi prin cele de suferință, de patrie, de loc natal, până ajungem iar la „ispita tăcerii”. Aici însă, cuvântul, aliat cu gestica și cu recuzita, își cere dreptul de a-i dezvălui ființei toate ofurile. O comunicare mai la vedere și mai cuprinzătoare, nu neapărat superioară celei sugestive, reclamă de-acum noua poetică. Poemul se numește De vorbă cu Artaud și, încă din titlu, indică spre arta dialogului: „Îl ascult pe Artaud vorbind despre conștiința înnebunitoare, despre cum te ceartă vocea de dincolo de cortinele grele și murdare de praful strâns în anii lungi de când teatrul a început să decupeze figuri hieratice cu reflexe violete din tărâmul numit cu îngăduință realitate, adică locul în care vorbele se bat în săbii. /… / între două reprezentații, se naște și apune o lume, la început a fost cuvântul, la sfârșit va fi țipătul, cu toate nuanțele și înțelesurile sale. A fi om e teatru. Celălalt tu desăvârșeșteace astă imagine, amestecat eliotiană, a „însoțitorului” misterios și, mai ales, de nestăpânit, atunci când se manifestă în numele nostru: „fiecare dintre noi e puțin și altcineva”. În Simulare, poezia se naște din depozitul inform al inconștientului psihologic și, odată adusă la suprafață, ea capătă și un nimb metafizic, cumva cu ochii spre vechii greci: „o, din adâncuri, în care nu știu ce zace, / aud uneori îndemnul stăruitor tradus de vibrații / care par să răzbată din alt avatar”.
Comunicarea, ca relație între ființe, fiind marea temă a cărții lui Kocsis Francisko, îmbracă în poezie și alte aspecte decât cele vizitate de noi până acum. Oricum, cea realizată prin limbajul obiectiv am văzut că este imperfectă, iar omul caută s-o ranforseze, când cu instrumentele teatrului, când cu, poate mai eficientă, tăcerea. Semnele convenționale, organizate în sisteme, adesea, au împins omul înspre alienare – și asta ne amintește de mitul Turnului Babel – iar poetul are aici ideea fericită să celebreze semnele naturale. Pentru acest scop își aleg, ca situație de comunicare, din nou printr-un gest eliotian, drept emițător și receptor de mesaj… niște pisici: „Mieunatul pisicii din Birmania / e înțeles de pisica din Egipt, / de cotoiul din stepă și de motanul din Paris – // numai omul și-a complicat viața / în peste trei mii de feluri de a vorbi, / nebănuind că a inventat tot atâtea motive / de suspiciune, vrajbă, harță, râcă, / dușmănie, război, luare de viață, / de parcă disimularea în grai ar fi însemnat / pavăză și armă și cetate / în fața celor care se înțeleg diferit, / de parcă ar fi căutat un refugiu subtil / în care să fie de negăsit, / doar zeul lui să știe că-i în viață, / pentru că se aude slăvit; // da, doar el azvârle cu sudalme în tot ce vede / și știe că-i altfel alcătuit, / doar el blestemă și așteaptă / să fie și răsplătit – soarta o și face, / nu întreabă cine, când, unde a greșit” (Despre pisici).
Către finalul cărții, care este și una de bilanț, cuprinzând simbolic 70 de titluri, se adună poemele sapiențiale. Comunicarea se mută pe plan religios și devine dialog între om și divinitate, dar nu prin grai, ci prin semne, pe care primul trebuie să învețe să le deslușească: „Cel ce se bazează cu toată viața lui / pe certitudinea că Dumnezeu pricepe toate gândurile / ori e sfânt, ori de pe altă lume” (Toate graiurile). Problematica religioasă capătă și extensie filosofică („am un trup care se poate frânge, / un suflet care nu”), invocată fiind „jumătatea omenească a lui Isus, / cea temătoare la gândul paharului plin / care i se întindea” (Am un trup). În fond, o meditație poetică asupra condiției umane, dintre cele mai vibrante. Ultimul poem, Rugă pentru zile, avându-și rădăcinile stilistice într-o prea cunoscută elegie a lui Rilke, cere atributul omenesc, poate cel mai firesc, limpezimea minții, până la capăt: „dă-mi zilele pe care le cer, / cele în care sunt pe deplin conștient, / cele în care încă pot deosebi / eterna moarte / de felul de-a fi viu”. Deloc întâmplător, în aceeași zonă a cărții răsare și singura poemă de dragoste, Luptă. Nimic din ingredientele poeziei de gen, nimic petrarchizant, în afară de alegoria bătăliei pentru a ține vie flacăra dragostei, atâta cât ține și viața: „nici nu știi de câtă vreme lupt cu îndârjire / ca să fiu învins de tine, numai de tine //… // am nevoie de această victorie năucitoare //… // am nevoie de acest fast final de bătălie / ca să am șansa de a da glas splendidei ode / pe care am scris-o pe fildeș imaginându-mi / cu câtă noblețe vei ridica brațul care semnează / verdictul meu de slobozire / spre nurii măriei tale”. Alibi pentru aflarea în viață ni se pare cartea cea mai unitară a unui poet de seamă al literaturii de azi.
