(Gavril Iosif Sinai, Tramvaiul de turtă dulce)
Atunci când primești o carte cu dedicație (mai ales dacă autorul îți apreciază „bogăția și arta cuvântului”), primul impuls este acela de a o lectura imediat, și uneori o și faci, dacă timpul îți permite, însă adesea o lași în așteptare, pentru simplul motiv că în derulare e altceva pe rol, nemaivorbind de stările psihosomatice ale lectorului avizat sau mai puțin avizat.
Mă voi opri în demersul critic la volumul de debut: „Tramvaiul de turtă dulce” al poetului Gavril Iosif Sinai, apărut la Editura „Colorama” în anul 2021, poetul fiind motivat să publice la această editură și pentru faptul că activează în calitate de membru al Cercului Literar de la Cluj din anul 2019. Tot la aceeași editură, Gavril Iosif Sinai și-a publicat și cea de-a doua carte de poezii: „Liturghia digitală” în 2023.
Titlul volumului, aparent ușor antonimic, prin reverberația oraș („tramvai”) – sat („turtă dulce”) va releva prin destul de multe introspecții/circumcizii în imaginea din trecut și de astăzi a orașului, printr-o nostalgie a recuperării unui trecut, exponențial mai mult în viața satului, și nu oricare sat, ci într-un topos extrem de apropiat autorului, în acele „decupaje” ale copilăriei. Ludicul ce țâșnește din sintagma „tramvaiul de turtă dulce” va deveni un fundal liric pentru întregul volum, acoperit fiind și de metafora lineară a jocului trecut-prezent.
Acest lucru este ilustrat destul de bine în poemul În serie, un fel de joc „de-a strămoșii”: „gusturi în tramvaiul de turtă dulce / care aduce la grădiniță într-un coș de nuiele / jucăriile copiilor daci / printre ele / o păpușă în straie de roman / zâmbitor și rece în privire / o femeie dacă având chipul de zahăr / alte dulcețuri de peste veacuri / un sutaș halit pe nerăsuflate de fiica brutarului / ceilalți împărțind bucuroși / romanul și daca de ciocolată / rămân cu timpul în amintiri / resuscitarea papilelor gustative // în fundul coșului un valah cu fluierul din zahăr ars / pentru o viitoare dată…”, ducând cititorul mai vârstnic sau mai tânăr într-o lume care nu trebuie uitată, într-un alt timp și spațiu, adesea limitat fie de real, fie de imaginar.
Poemele par a fi coborâte din niște tablouri impresioniste, având un profund iz cinetic, autorul nu recurge doar la a contura o realitate exterioară, ci o trece prin filtrul propriei sensibilități, așa încât lectorului să i se incumbe aproape același sentiment „proustian”, de tactil (un fel de sincretism al simțurilor). Dincolo de asta, „zicerea” poetului este grefată pe valorizarea artei trecutului: „se strâng la masa tăcerii ai mei buni / sub poarta sărutului noi chicotim / când ne înfruptăm lacomi din infinit / îmi pun merindele în ștergarul de in / și respir aerul epocii prin chindeu” (ai noștri, p. 9) sau „nu știu câte lacrimi pot să coboare / din norul amintirilor peste podele / o pădure feliată în epoci de noduri și semne / într-o haltă în care calcă opinca bunicului / săruturile vor desena urma tălpilor sale” (cei de mai demult, p. 8).
O caracteristică, impusă conștient de autor, este aceea a recurenței unor motive din care nu lipsesc tatăl, bunicul sau imaginile vii din copilărie, sub „fereastra” unei profunde nostalgii, reușind să transforme stările, trăirile în refugii poetice cu o încărcătură metaforică aparte: „la cucuruz mai ostenea bunicul multă vreme / aurul mălaiului îi mângâia degetele noduroase / cu palmele bătătorite frământa în zile / grija așezării noastre în lume / chipuri curioase sub soarele răbdător / prin țărâna și praful oaselor ce nu mai dor / zâmbind a lui făptură din toamnă / o culeg” (la cules, p. 71).
Alteori, autorul plonjează cu forță în cotidian, ducând versul până la persiflare sau aruncând veridicul, fie din urban, fie din rural, în brațele hilarului (un mod personal de a lua peste picior realitatea): „e frig la mine în sat / mamă / la tine în oraș betoanele ard / și fierul înroșit de gânduri / în mall cu mare înghesuială… // suntem un sat electrificat / avem net și / de deochi se ocupă baba care șade la intrare… // studiile sunt încheiate la noi / numărul elevilor s-a diminuat / premiul întâi e pentru unicul învățăcel / care joacă table după biserică / cu gașca bătrânilor din sat // tot frig pe aici / am grijă să-ți scriu cu diacritice / bucură-te mamă la oraș / rămâi tânără fără noroi pe asfalt / și cu verdeață multă în parc” (e-mail, p. 60).
O altă caracteristică individuală a poeziei lui Gavril Iosif Sinai o reprezintă balansul permanent între reflexivitatea „zicerii”, a emanării sentimentelor trăite în copilărie, sau a nostalgiei acesteia (cu accente adesea autobiografice, venite dintr-un areal arhicunoscut autorului), și latura interogativă a sinelui, un mod de a explora poate sentimente neconsumate pentru a înțelege propria existență: „primul sărut al bunicilor a fost / în Transilvania pe Hârtibaciu / la Ilimbav / nu se știe după curmătură / în Teiș în Jariște / Cernele sau Gruiul lui Frățilă / cert este în biserica satului / primul sărut așteptat / s-a înregistrat” (geografia unei trăiri, p. 65); „din poartă povestea moașei reface / timpul fără întoarcere începe numărătoarea / clipelor pentru un dar legănat / frumos mă îmbrăca satul cu straie / nenumărați îngeri s-au găsit la joacă / cu mine alergau din Pîrloage în Zăpode / din Jariște în Pădurice / rezolvam probleme de matematică / și ne căleam în copilărie / fără poticniri aveam palate / între meri și nuci se întindea împărăția / jocului de-a mama și de-a tata” (pe lume și un joc, p. 11).
Un laitmotiv prezent în mai tot volumul este acela al nostalgiei, care ne duce cu gândul la „În căutarea timpului pierdut” (Marcel Proust), aici fiind vorba mai degrabă de fericirea pierdută, care nu poate ființa decât prin refacerea universului copilăriei și care va duce la un stil de personalizare a creației.
Sunt puse în evidență aspecte (teme, motive, substrat, logos etc.) aparent banale, mult prea firești (în pofida unei reflecții destul de profunde), dar realizate cu o luciditate ce face lectorul să retrăiască complexitatea lumii interioare a poetului.
Unele poeme vin să absoarbă și îngăduința în materializarea actului poetic, incertitudinea împlinirii prin creație, conturând chiar și ideea de „ars poetica”, fie și chiar prin titlurile poemelor: „tot mă frământ și poemul nu și-ar scoate măcar un vers / din paginile fără muze ce-au acoperit dimineața… // vreau să scriu un poem lângă cafeaua de dimineață / să cadă versul în ea iar eu să îl prind așa crud / ca un primat la universitate” (poemul de dimineață, p. 34); „pentru liniștea poemului gata să iasă / periclitat de o cortină de bambus / una de fier ruginit / s-a prăbușit la ușile fără balamale / ale proletariatului unit / prin gările și aeroporturile lumii” (poemul de amiază, p. 35); „acum că e toamnă scriu poezia pe un dovleac fără nas… // mai am de pus o lumânare în dovleac / să ies cu el în noaptea fără lună / și să-mi iubească lumea ochii / de poet” (poemul de noapte, p. 37). Actul împlinirii și desăvârșirii creației este expus nud, dintr-o lume a imaterialului (poetul recurge la o autopersiflare), aproape de o „ars poetica”: „căci poezia nu dă de mâncare / cine poate lua mai mult de pe o foaie / trag cu putere de fiecare rostire / o învălmășeală de umbre la lumina lunii / când cedează o stea / apoi alta / descheie universul / dezvelind pentru unii rușinea / pentru alții capodopera” (totuși poezia, p. 56).
Limbajul poetului este unul destul de facil, dar plin de nuanțe și sensuri ce vin din „sertarul” culorilor, simțurilor sau chiar al istoriei trecute, uneori necenzurată. Reflecția poetului capătă în unele poeme tonul de aparentă maximă: „iubirea are și nu are nume / se duce și vine peste colina timpului… // icoana sărutului rămâne un mister / prins între murire și nemurire / între calvarul și curcubeul îmbrățișării” (mă iubește, p. 47).
Încă din primul volum, venit în urma arderii unor vârste, Gavril Iosif Sinai impunea o maturitate artistică, promițător pentru viitoarele volume de versuri, lucru care s-a și întâmplat, autorul publicând și cel de-al doilea volum. Am putea afirma, fără să greșim, că poetul, dincolo de limitele subiectivismului propriu, fie chiar autoimpus, transmite trăiri personale, pe care le urcă la rang de universalitate.
