Menuț Maximinian, Floriile / Duminica Stâlpărilor în mentalitatea populară

Cu o săptămână înaintea Paștilor, creștinii ortodocși sărbătoresc Floriile sau Duminica Stâlpărilor, cum mai este cunoscută în popor. Aceasta este cea mai importantă sărbătoare care vestește Învierea Domnului, aducându-ne aminte de intrarea lui Iisus în Ierusalim. Totodată, în această zi sunt sărbătoriți toți românii care poartă nume de flori.

Duminica Floriilor este ziua în care prăznuim Intrarea Domnului Iisus Hristos în Ierusalim, ca împărat biruitor, dar cu înfățișare smerită, venind călare pe mânzul asinei, împlinire a unei profeții făcute cu 400 de ani înainte de venirea lui Mesia. Drumul Mântuitorului spre Ierusalim și spre Pătimirile Sale este comemorat la fiecare Liturghie prin Vohodul sau Ieșirea Mare. Preotul iese din altar pe ușa dinspre miazănoapte, cu darurile pregătite la proscomidiar, în timp ce strana cântă „Ca pe împăratul tuturor să-L primim…”, traversează naosul, pentru a intra înapoi prin ușile împărătești. El poartă sfântul potir și sfântul disc, pe care sunt așezate miride (pentru îngeri, sfinți și credincioșii vii și adormiți), semnificând universul întreg adunat în jurul Domnului Iisus Hristos, reprezentat prin Agneț. Iar darurile sunt duse în altar spre a fi îndumnezeite și transfigurate.

Părintele Alexander Schmemann, în lucrarea „Postul cel Mare”, zice: „Noi nu ne aducem aminte doar de un fapt istoric, ci trăim acel eveniment astăzi. În Duminica Floriilor se cântă «Astăzi vine la Ierusalim…», în Vinerea Mare: «Astăzi este înaintea lui Pilat…», la Nașterea Domnului: «Fecioara astăzi pe Cel mai presus de ființă naște…». Așadar, credincioșii nu comemorează doar niște evenimente obiective, la nivel de idee, intelectual, ci participă duhovnicește și afectiv la bucuria și tristețea Domnului, convertind faptul istoric într-un «eveniment pentru noi, pentru mine». Și, în acest sens, postim, ne subțiem grosimea trupului, dăm la o parte piatra nesimțirii de pe inimă, ne căim, ne înduioșăm, vibrăm la Intrarea Domnului în Ierusalim. Simțim prezența și Pătimirile Mântuitorului, așa cum cei care se iubesc își simt durerile unii altora, chiar dacă se află la distanțe mari unul de altul”. Domnul suie la Ierusalim, cu o săptămână înainte de Pătimiri și de Învierea Sa din morți, pentru a împlini profeția făcută de Sfântul Prooroc Zaharia, care spunea: „Bucură-te foarte fiica Sionului, veselește-te fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine drept și biruitor, smerit și călare pe asin, pe mânzul asinei” (Zaharia IX, 9). Așa precum îngerii la nașterea Domnului au psalmodiat: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace” (Luca 2, 14), tot la intrarea Lui (în Ierusalim) au cântat înălțând același imn: „Osana Fiului lui David; osana întru cei de sus!” (Matei 21, 9). Dincolo de osanale, El vedea crucea Golgotei, pentru că atunci cei care acum îi strigă „osanale”, vor striga: „răstignește-L, răstignește-L”. Era trist pentru că vedea cum un ucenic îl va vinde, un altul se va lepăda, ba chiar cum toți îl vor părăsi. Era trist pentru că vedea procesul, batjocura, bătaia și cununa de spini, moartea pe cruce, pe toate acestea le vedea. Iar tristețea Lui nu era una obișnuită, ci una amară, de aceea plânge pentru cetate, dar și pentru neamul său, care avea să moară pentru necredința lui.  

Urmând evlaviei mulțimii din cetatea Ierusalimului care l-a întâmpinat pe Domnul Hristos cu frunze de palmier sau finic, Biserica Ortodoxă a rânduit ca, după săvârșirea Sfintei Liturghii, prin rugăciune și stropirea cu agheasmă, să se sfințească ramurile de salcie aduse de credincioși, ce simbolizează biruința vieții asupra morții. În studiul „Salcia: simbolul morții și al vieții”, prof. dr. Remus Rus afirma: „Folosirea în cult a salciei nu este doar o simplă acomodare la mediu, ci își are bogăția ei, funcția ei simbolică în viața rituală a Bisericii creștine”. Pot fi evidențiate cel puțin trei semnificații principale ale salciei: ea simbolizează pe Domnul Hristos și mlădițele Sale, adică sufletele credincioase și bune, taina fecioriei Mariei, sufletele renăscute prin baia botezului. Salcia plângătoare ne aduce aminte de pocăința din timpul postului, de multele metanii, de multele rugăciuni, de multele lacrimi ale pocăinței și de plecarea noastră sub epitrahilul preotului duhovnic, spre a ne mărturisi păcatele, spre a primi iertare și a ne curăți de păcate”.

La Posmuș, băieții și fetele adună mâțișoarele de prin împrejurimile satului, în ajun. Mărțișoarele sunt sfințite cu agheazmă, binecuvântate de preot și apoi oamenii le aduc acasă, plantându-le în grădină, pe holdele semă­nate, pe morminte, în grajduri, la stâna oilor și după icoane. Ele simbolizează belșugul anului care va veni. Vor feri locul unde sunt puse de grindină, trăsnete, boli, inundații și vor aduce recolte bogate.

La Dumbrăvița, ramurile de salcie sunt duse la biserică pentru a fi sfințite și apoi utilizate la farmece și descântece. De asemenea, se crede că acestea au puterea de a vindeca anumite boli și de a opri furtunile în mod miraculos. Oamenii mănâncă mugurii salciei pentru a se vindeca de maladii. Un alt rol al ramurilor de salcie este să alunge duhurile rele. Astfel vor fi protejate nu doar casa, ci și animalele din ogradă. Pentru ca vraja de protecție să funcționeze, ramura de salcie trebuie să aibă mugurii deja desfăcuți în momentul în care preotul o sfințește. Din acest motiv, mulți credincioși țin ramurile în apă în seara dinaintea slujbei. Pentru sănătatea copiilor, părinții obișnuiesc să-i lovească ușor cu ramurile de salcie. În acest timp, trebuie rostită incantația: „Bătaia salciei, să fii sănătos ca aceasta”. De asemenea, salcia respectivă se pune în apa în care se îmbăiază copiii. La Figa, cu mâțișori de salcie se ating copiii și vitele și se pun la icoană. „La noi «mâțișorii» sunt înfipți în straturile proaspăt semănate ca să alunge gărgărițele”. La Sângeorz-Băi, în Duminica Floriilor, credincioșii pun crenguțe de salcie îmbobocită într-o glastră, iar altele sunt date animalelor spre a fi mâncate, cu credința că vor avea lapte mai mult și vor naște viței gemeni. În duminica aceasta, copiii obișnuiesc să meargă pe lângă ape, să rupă crengi de salcie, pentru a-și confecționa din ele fluiere, cu care se iau la întrecere prin diferite cântece.

„Dacă de Florii e zi frumoasă, la fel va fi și ziua de Paști. Dacă e urât de Florii, e urât și de Paști. Dacă nu dă salcia până la Florii, va fi în conti­nuare vreme rece.

Pentru cei care s-au ostenit cu postul, în ziua Floriilor, Sfânta Biserică a rânduit dezlegarea la pește.

De Florii ar fi bine cel puțin trei lucruri să facem: să iertăm celor care ne-au greșit, pentru că și Iisus ne arată cum ne iartă chiar de pe crucea Golgotei: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac!”, să iertăm toate pentru ca să ne putem bucura de înviere; să ne spovedim, pentru că spovedania ne aduce pacea cu Dumnezeu, cu aproapele, dar și cu noi înșine; să ne cuminecăm sau să ne împărtășim, pentru că „cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu petrece întru Mine și Eu întru el”. 

La Reteag, în această zi, oamenii nu se spală pe cap fără apă descântată și sfințită, de teamă să nu albească (încărunțească) la fel ca pomii aflați în floare, în timp ce, pe Valea Bârgăului, se spală pe cap tocmai în această zi, dar cu apă în care au fiert busuioc, ca să fie de folos părului, să-l facă să străluceas­că de sănătate, apoi apa folosită trebuie vărsată la rădăcina unui păr.

La Chiuza, de Florii, la fiecare casă se fac așa-numitele „Florii”, un soi de plăcinte împăturite, rotunde (în formă de floare), coapte în cuptor și din care se dădea și pomană. Mâțișoare se dădeau la începutul slujbei religioase, pentru a da o mai mare importanță acesteia, apoi erau duse acasă și se puneau la icoane, folosindu-se în caz de furtună. Atunci se aprindeau și credința era că furtuna se potolea. Se puneau, de asemenea, și la stupi pentru a spori cantitatea de miere.

La Târlișua, sărbătoarea mai purta numele de „Staulele Florilor”. Femeile făceau niște cocuri pentru fiecare membru al familiei, în formă răsucită la capete, asemănătoare cifrei 8, numite „Florii”, care după ce erau aduse de la biserică, erau mâncate de membrii familiei. În Duminica Floriilor, la parastas, cei trei colăcei erau schimbați și se puneau în locul lor trei „florii”. Se spune că Maica Sfântă, vrând să-l vadă pe Iisus răstignit, a trebuit să treacă o apă. Neavând cum să treacă, ea s-a rugat de buruieni s-o treacă, dar niciuna nu a vrut, singură salcia a întins o creangă mare și astfel, Maica Domnului a reușit să treacă dincolo. Atunci ea a binecuvântat salcia: să fie dusă la biserică și slujită de preoți, pentru a se încinge cu ea oamenii pe care îi dureau șalele în timpul secerișului.

Sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim a fost suprapusă peste cea a zeiței romane a florilor, Flora, de unde și denumirea populară pe care a primit-o. Astfel, pe lângă sărbătoarea creștină a intrării Mântuitorului în Ierusalim, au apărut și nenumărate obiceiuri și tradiții, atât în mediul rural, cât și în cel urban, cele mai multe de sorginte precreștină. De exemplu, de Florii se obișnuiește să se facă „de ursită”, astfel că fetele aflau, prin diverse procedee, dacă se vor căsători sau nu în acel an. Tot de Florii, mărțișorul purtat până în această zi se pune pe ramurile unui pom înflorit sau pe un măceș, iar zestrea se scoate din casă pentru aerisire. Înaintea sărbătorii, fetele nemăritate obișnuiesc să pună o oglindă și o cămașă curată sub un păr altoit. După răsăritul soarelui, aceste obiecte sunt folosite în farmece pentru noroc în dragoste și sănătate. Oamenii puneau uneori aceste crenguțe de salcie și pe pomii fructiferi, pentru a-i ajuta să rodească. De aceea, nu se plantau pomi înainte de Florii, de teama ca aceștia să nu rămână fără rod.

La Sebiș, femeile încercau să ia din biserică ramuri de salcie cât mai lungi, convinse că, astfel, le va crește cânepa înaltă. Floriile sunt numite și „Nunta urzicilor”, întrucât, potrivit tradiției, această zi prilejuiește înflorirea urzicilor și astfel, acestea nu mai sunt bune de mâncat. Fetele singure își pun busuioc sub pernă, crezând că în acest fel vor deveni mai frumoase și mai dorite de flăcăi, pentru a se putea mărita în acel an.

Începând din seara Duminicii de Florii, intrăm în Săptămâna Patimilor, care va culmina cu Sfânta zi de Joi, când a avut loc Cina cea de Taină, și cu Vinerea Mare, când a fost răstignit Iisus.

Una dintre cele mai frumoase poezii, Floriile, scrisă de Vasile Alecsandri:

„Iată zile-ncălzitoare 

După aspre vijelii! 

Vin Floriile cu soare 

Și soarele cu Florii.

Primăvara-ncântătoare 

Scoate iarba pe câmpii, 

Vin Floriile cu soare 

Și soarele cu Florii.

Lumea-i toată-n sărbătoare, 

Ceru-i plin de ciocârlii. 

Vin Floriile cu soare 

Și soarele cu Florii.

Păcat, zău, de cine moare 

Și ferice de cei vii! 

Vin Floriile cu soare 

Și soarele cu Florii.

Copiliță, nu vrei oare, 

Nu vrei cu mine să vii, 

Când Floriile-s cu soare 

Și soarele cu Florii?

Să culegem la răcoare 

Viorele albăstrii? 

Hai! Floriile-s cu soare 

Și soarele cu Florii.

Eu ți-oi da de orice floare 

Mii de sărutări și mii. 

Hai! Floriile-s cu soare 

Și soarele cu Florii. 

Iar tu, dulce zâmbitoare, 

Te-i face că te mânii… 

Hai! Floriile-s cu soare 

Și soarele cu Florii.”

Note: