Oricât de multe și de grele ar fi încercările la care ne supun vâltorile vieții, nu trebuie să abandonăm niciodată speranța că vom atinge țărmul însorit. Și, mai ales, nu trebuie să renunțăm la împlinirea unui vis, la dorul care tot călătorește în căutarea sufletului pereche, ascuns într-un colț de univers, dar hărăzit de providență…
Iată crezul moral (și, totodată, artistic) al scriitoarei Doina Ira-Tăutan. Născută la Făcăeni, județul Ialomița, în ziua de 16 mai 1957, ea este absolventa a două facultăți din București: Facultatea de Finanțe, Asigurări, Bănci și Burse de Valori a Academiei de Studii Economice și Facultatea de Psihologie a Universității „Titu Maiorescu”. Se poate spune că a prins, oarecum, rădăcini sălăjene prin căsătoria cu poetul Viorel Tăutan, din inițiativa căruia a apărut placheta Speranță renăscută (2011), cuprinzând romantice și romanțioase poeme, scrise împreună de cei doi îndrăgostiți. A debutat editorial, sub semnul prozei, cu romanul autobiografic Dor de vis (2013), urmat de Spitalul de nebuni (2016)și Fata Măriuței (2023).
Recenta apariție editorială (Dor de vis. Profeție împlinită, Editura Caiete Silvane, Zalău & Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2024) e, în esență, o reeditare și, în același timp, o revizuire a primului roman care cunoaște, acum, „severe îmbunătățiri”. Astfel, într-o notă preliminară, adresată Dragilor cititori, autoarea mărturisește că „…atunci când am scris, eram atât de implicată emoțional, încât n-am fost suficient de atentă, pe de o parte, la factorul evenimențial, dar și la structura conținutului, pe de alta. Altfel zis, așezarea în pagină a întâmplărilor a fost nițel haotică, ceea ce ar fi putut crea cititorului o oarecare dezorientare în urmărirea firului epic”. Într-adevăr, noua versiune pare ușor cizelată sau, cel puțin, pare mai îngrijită și mai ordonată. Textul se remarcă deopotrivă prin arhitectura sa și prin înlănțuirea logică a evenimentelor relatate. Nu în ultimul rând, merită menționată, aici, predilecția scriitoarei pentru notația exactă, lipsită de figurile de stil. De altfel, în cadrul unei emisiuni realizate de Daniel Săuca, sub genericul Dialogurile „Caiete Silvane” online (16 aprilie 2024), referindu-se la vechea/noua sa carte, scriitoarea face următoarea afirmație: „Este scrisă simplu, pe înțelesul tuturor. Este o carte denotativă. În general, folosesc puțin metafora. Eu fiind o îmbinare între factura reală și factura umană, cam așa și scriu. Gândesc ca un umanist și scriu ca un realist”.
Structurat pe șase capitole (Vise premonitorii, Amalgam de trăiri, De ce?, Alter ego, Incursiune în virtual, Speranță împlinită), romanul beneficiază de o construcție ingenioasă. Două vechi prietene, Dina și Andra, se reîntâlnesc după aproape o jumătate de veac. Bucuria revederii declanșează, simultan, fluxul amintirilor și dorința Andrei de a scrie „povestea de viață” a prietenei sale, care îi pune la dispoziție jurnalul ei, „în fond, cinci dintre cele șase caiete studențești, scrise față-verso, cu scris de copil, mai întâi, și de adult, mai spre final”. Citind caietele primite, Andra e învăluită de nostalgia copilăriei, dar este și profund impresionată de suferințele prin care trecuse Dina. Ulterior, stabilește o întâlnire cu buna ei prietenă, pentru că vrea și alte amănunte despre anumite întâmplări. Amplul text narativ alternează, iscusit, însemnările Andrei, confidențele Dinei și fragmentele de jurnal menite să confere un plus de autenticitate acestui florilegiu de rememorări fulgurante.
Cartea Doinei Ira-Tăutan poate fi considerată un bildungsroman, având în vedere că urmărește, îndeaproape, evoluția protagonistei Dina Dobrinaș, de la o vârstă fragedă, până târziu, la maturitate. Sunt doar crâmpeie de fericire în copilăria Dinei, și ele se datorează vacanțelor de vară petrecute alături de bunicii materni. În fiecare dimineață, bunicul pregătește meticulos cafeaua, totdeauna în aceleași căni: „Cana cu motive geometrice era pentru el, iar cealaltă, cu floricele, era pentru bunica”. Afară, în curte, bunica își cheamă păsările ca să le hrănească, „într-un fel atât de matern, de parcă și-ar fi chemat propriii copii”. Aceste imagini idilice ne amintesc de trilogia La Medeleni, semnatăde Ionel Teodoreanu, dar ele survin, extrem de rar, pe întreg parcursul narațiunii, o narațiune presărată cu numeroase dureri și nenorociri, care împovărează, greu, existența Dinei. Unitatea familiei Dobrinaș se destramă, odată cu divorțul celor doi părinți. La numai 19 ani, Dina se căsătorește cu tânărul chipeș, Cristian. După îndelungi tratamente și internări la spital, va avea două fetițe, însă bucuria se stinge destul de repede, odată cu moartea prematură a soțului ei. Pustiul sufletesc o determină pe Dina să se căsătorească din nou, deși suportase multă vreme „statutul de femeie singură”. Alegerea nu e tocmai una potrivită, căci notarul Radu Crăciunescu este proaspăt divorțat și are patru copii (trei fete și un băiat), de a căror educație tot ea trebuie să se îngrijească, în cele din urmă. Mulțimea anilor monotoni transformă totul în rutină: „Începusem să mă comport ca un robot. Viața mea se derula identic. Era aceeași în fiecare zi. Serviciu, cumpărături, plată facturi și casă. Și tot așa”. Lipsa de comunicare, insensibilitatea, neimplicarea și, mai cu seamă, egoismul lui Radu vor ruina această căsnicie de fațadă. Dina ia hotărârea să divorțeze, fiindcă se simte „goală pe dinăuntru”, nefericită și neîmplinită ca soție. Nutrește acum speranța că, undeva, cândva, își va găsi sufletul pereche, Omul care îi va schimba destinul potrivnic. Un astfel de Om îl va întâlni în spațiul virtual al Rețelei literare,și nu va fi nimeni altcineva decât scriitorul Victor Tăutu, alias Viorel Tăutan.
„Dorul”, „durerea”, „visul” sunt laitmotivele unei proze de mare anvergură, situată, mai degrabă, la frontiera dintre memorii și jurnal. E o proză captivantă, îndeosebi pentru cititorii care își doresc „povești de viață”, depănate într-un ritm alert, cu eroine care luptă pentru a-și influența destinul, cu trepidante răsturnări de situație, încununate de un final fericit.
Re-văzut și re-scris, cu înfrigurare, romanul Doinei Ira-Tăutan se distinge prin limpezimea secondată de cursivitatea scriiturii, prin naturalețea stilului confesiv și, în special, prin subtila introspecție a personajului feminin, ce denotă un spirit analitic pe cât de accentuat, pe atât de rafinat…
