Avem tot mai multe motive să ne îndoim temeinic nu doar de ceea ce credem că știm, ci chiar și de ceea ce știm sigur că știm. Putem practica o îndoială și o interogație care să atenueze orgoliul propriei științe, un scepticism gnoseologic benefic. Oriîncotro ne îndreptăm curiozitatea cognitivă, dăm inevitabil peste apodicticul verdict socratic. Aserțiunea socratică constată situația paradoxală în care dacă crezi că știi, nu știi, dacă crezi că nu știi, atunci începi să știi ceva – că știința se fundează pe propria constatare a neștiinței. Cîtă neștiință asumată, atîta știință posibilă. Căci orice cunoaștere mărește doar cercul nemărginit al necunoașterii. Și, finalmente, ce să cunoști într-o lume al cărei sens rămîne un mister impenetrabil? Ca atare, este uimitor cîte sensuri și suprasensuri punem în lucruri și fapte insignifiante, cum ne avîntăm în iureșul zădărniciei. Sacrificăm cu entuziasm potențele neangajării factice, contemplative, pe altarul eforturilor amăgitoare, distructive. Ne angajăm cu aplomb chiar în ceea ce deturnează marile mize existențiale. Proiectăm cotidian iluzoriul cu prețul ratării concretului trăirii. Sîntem doar o erată la verbul a fi…
*
A fi sau a nu fi – aceasta e întrebarea, constată arhiecunoscuta sentență shakespeariană. Dar, finalmente, care este răspunsul la o asemenea întrebare? Ce răspuns poți da unei interogații care angajează total dilema existării și a nonexistării? Dramă și miracol, ființarea este doar scurtcircuitul dintre două manifestări ale nimicului: cea care o precede și cea care îi stabilește limita finală. A fi este condiția obligatorie pentru a nu fi. A nu fi nu are nici o obligație existențială, ca atare nu necesită nici o întrebare și nici un răspuns. Căci golul inexistării se reverberează etern în el însuși, liber de orice necesitate extrinsecă. A fi sau a nu fi – o întrebare care își sfidează răspunsul.
*
Pentru a te putea apropia de fundamentul și esența unor fenomene trebuie să te îndepărtezi de accidentalitatea lor, trebuie să le privești dintr-o proximitate distantă. Înțelegem pe măsura ne-înțelegerilor cu care operăm. Într-un anumit fel, a filosofa înseamnă a îmblînzi de-ne-înțelesul. Noi nu putem afirma ceva decît pe fondul anulării aparențelor sale, transmutîntu-l în negativitatea lui absolută. Doar purtat prin extremitatea tuturor negărilor logice și meta-logice ceva devine ceva. Pentru că se delimitează prin contrast ceea ce este de ceea ce nu este. Cînd se neagă stimulativ pe ea însăși, ființa devine Ființă, cînd se afirmă în registrul delăsător al epifenomenelor și limitelor sale, ea devine ne-ființă. Omul se în-ființează și se des-ființează pe măsura adecvării sau ratării sinelui său profund. Ca atare, ne putem întreba: ființarea noastră este maximul sau minimul ființării, sau este doar jocul hazardului pe claviatura posibilităților acesteia. Căci ființarea se poate realiza chiar prin ratarea unor posibilități, după cum poate eșua prin reușita altora. Chiar și ceva atît de-ne-înțeles cum este moartea poate fi întrezărit prin prisma contrarietății sale. Putem gîndi fenomenalitatea morții fără însă a o înțelege. Căci „gîndirea are un avantaj împotriva morții, întrucît este conștientă de aceasta, dar moartea e mai tare decît gîndirea de vreme ce ea anihilează ființa gînditoare” (V. Jankélévitch).
*
O sensibilitate bolnăvicioasă, nevrotică, mi-a marcat viața încă de la început. M-am născut cu un pustiu în suflet pe care nu îl pot anula cu nimic, cu o fobie de lume pe care am convertit-o în lungi egotropisme și singurătăți. De aceea mi-am pus toate speranțele în idealitățile cititului și scrisului, creîndu-mi o realitate paralelă, una în care bîntui din cînd în cînd ca o fantomă care încearcă perfecțiunea iluzorie a cunoașterii de sine. Cu toate că, după cum susținea A. Camus: „A te cunoaște perfect înseamnă a muri”.
*
La un moment dat, fiind preocupat mai mult de poezie, am citit aproape toate cărțile de versuri din biblioteca orădeană, după ce le-am epuizat pe cele din biblioteca proprie. Am continuat apoi cu cele din biblioteca filosofului și eseistului R. Enescu, pe care mi le împrumuta cu o mascată parcimonie, fiind vorba de multe cărți ale prietenilor săi din generația ʼ80, la care ținea foarte mult. De fapt, tot scrisul meu este o formă labirintică de a căuta poezia, metapoezia. Poemele mele fac parte din structura unui scris și nescris poem generic. Toate poemele mele sînt scrise după matricea unui singur poem, poem pe care tot încerc să-l prind în capcana cuvintelor și a noncuvintelor. Visez un poem dintr-un singur cuvînt și o infinitate de tăceri. A găsi, în poezie, înseamnă, de fapt, a te pierde în abisul ei. Farmecul și profunzimea poeziei stau tocmai în incertitudinea acestei serafice și devoratoare căutări. Poezia ar trebui să înceapă doar cînd lasă impresia că nu mai poate fi scrisă. Poezia este suspansul extatic al căutării de-ne-găsitului. După cum este incertitudine și sedițiune – facit indignatio versus. În poemele mele s-a făcut tîrziu…
