Într-un anume fel, scrisul este corporalitate expusă în cuvinte. Căci, pentru a gîndi, trebuie să ne mobilizăm tot corpul, nu doar funcțiile creierului. Mîna este ultimul organ care transformă ideile în cuvinte. Ca atare, scrisul nu este un „viciu” al mîinii, ci un viciu al gîndurilor și al ideilor care nu își găsesc locul, ca atare se tot metamorfozează în corporeitatea unor cuvinte, căutîndu-și sensuri și suprasensuri revelatorii. Mîna doar acompaniază acest ritm interior care bate compozitiv la poarta concreteții. Față de vorbirea uzuală, scrisul trebuie să aibă o altă temperatură ideatică și stilistică, el trebuie să plutească doar pe cerul expresivității. Ideea și frumusețea creativă trebuie să ducă în irealitatea lor conceptuală și estetică, dincolo de orice praguri liminale ale previzibilului. Frumusețea stilului, strălucirea elocinței dau substanță scrisului, îl plasează nu doar în fascinația esteticului, ci și în cea a unui presupus adevăr. Deși frumusețea unei afirmații nu-i asigură și adevărul acesteia. Uneori, frumusețea stilistică poate chiar să ducă în eroare. Adevărul unei afirmații stă cu preponderență în judecata rațională a acesteia, dincolo de nivelul ei de exprimare. În scris se adeverește doar parțial formula: cîtă frumusețe, atîta adevăr.
*
În mod straniu, prețul ignoranței crește îngrijorător, fiind stipendiată din ce în ce mai generos, în timp ce inteligența este demonetizată în mod constant, fiind plătită cu parcimonie. Context în care înțelepciunea este întotdeauna relativă, prostia este întotdeauna absolută. Mai este un pas pînă prostia va fi declarată zeitate, după care nu ne mai rămîne decît să o venerăm total supuși și prosternați.
În tot acest timp, înțelepciunea va sta pitită în cîteva creiere marginale, unanim repudiate. Căci aceasta conturbă siesta eternă a prostiei. Cîndva mă iluzionam să cred că dacă cunoști un prost, cunoști toată prostia din lume. Evident, m-am înșelat; prostia e mult mai adîncă și mai diversificată decît apare la prima vedere. Prostia e abisul însuși. Nu poți scrie despre prostie doar din poziția de înțelept, căci trebuie să fii din cînd în cînd și pățit pentru a putea glosa competent despre fenomenalitatea acesteia. Paradoxul prostiei consistă în faptul că prostul nu se poate percepe decît ca deștept. Dacă s-ar percepe ca prost, ar deveni brusc aproape deștept. Prostul este foarte prost cînd vrea, în mod ostentativ, să fie deștept, în rest, el este un prost normal. Ce bine ar fi, cu o alegație socratică, „dacă înțelepciunea ar fi de așa fel încît să curgă dinspre mai plin spre mai gol”. Numai că e nevoie de multă inteligență pentru a putea contracara abundența masivă a prostiei. Trebuie mobilizată toată înțelepciunea pentru a menține un echilibru acceptabil al „forțelor gravitaționale ale prostiei”, cu o remarcă nietzscheană. Apogeul prostiei – să te străduiești să fii prost.
Pornind de la constatarea des vehiculată conform căreia „prostia nu doare”, în ciuda abundenței ei, ne putem închipui ce s-ar întîmpla dacă aceasta ar durea cu adevărat, nu doar imaginativ. Caz în care lumea s-ar înghesui la cabinetul puținilor înțelepți, pentru o consiliere filosofică, și nu doar la cabinetul medicilor, pentru tot felul de dureri fizice. Ca atare, din uitații și marginalizații societății, cei care se ocupă cît de cît cu „iubirea de înțelepciune” ar deveni cei mai căutați și plătiți pe măsură.
*
Cu adevărat trăim doar ceea ce putem povesti, ceea ce se pretează la un interminabil discurs narativ. Chiar dacă esențialul e „cam greu de zis pe vreo limbă omenească”, cu o expresie kierkegaardiană. Nepovestitul rămîne în subteranele anonimatului, în întunericul necunoașterii. Chiar și cele mai dramatice momente ale vieții, transpuse în poveste, capătă o aură de mister, devin mai suportabile. Lumea este posibilă pentru că poate fi povestită și repovestită, poate fi inventată și reinventată cu ajutorul limbajului. Lumea se va sfîrși cînd nimeni nu o să mai aibă cui să îi spună povestea.
*
Încerc uneori să extrag din negura trecutului imaginile primei mele zile de școală, din care au rămas impresii sibilinice. Nu-mi amintesc decît faptul că bunica, fiind prea bătrînă, nu a putut veni cu mine și cu sora mea, ca atare am fost lăsați în grija unui vecin mai mare care, pentru a mă speria puțin, mi-a prezentat școala în culori destul de sumbre. Mergeam destul de împiedicat din cauza opincilor, iar cînd am ajuns la școală, am fost extrem de derutat la vederea atîtor copii, eu neînțelegînd prea clar ce se întîmplă acolo. Cred că am fost primul care am zbughit-o înapoi spre casă, hotărît să nu mă mai întorc. Doar atracția abecedarului a avut menirea de a mă împrieteni încet cu școala. Acum, din școala în care am învățat în clasele mai mari nu a mai rămas decît o ruină în care abia dacă mai încap cîteva rememorări tardive. Iar de la bunica, cea care se minuna de existența cărților și a școlii, am rămas cu un tratat de morală condensat în cîteva cuvinte.
+ There are no comments
Add yours