Între două mari sărbători religioase, între Nașterea Mântuitorului și Învierea Lui, lectura celui mai recent volum de versuri al poetului Victor Constantin Măruțoiu, Cuvântul, Îngerul și Poarta, aduce o binevenită întoarcere spre noi înșine, cu întrebări și răspunsuri privitoare la aventura existențială a omului contemporan. Titlul volumului apărut la Editura Ecou Transilvan în decembrie 2024 situează rostirea poetică în cadrul generos al limbii române și în orizontul sacru, prin configurarea unei lumi vegheată de îngeri. Pentru poet, limba română este în același timp porticul care permite accesul în lumea strămoșilor, treptele prezentului și calea spre veșnicie: „suntem cenușă din respirația strămoșilor / din care renaștem / ne rescriem / semnele / emisferele / trupurile (Suntem cenușă din respirația strămoșilor). Astfel, volumul amintește evenimente care marchează devenirea personală a poetului: copilăria petrecută în casa părinților și bunicilor din Banat, prima experiență religioasă, iubirea, poezia, dar și amintirile adulților despre dureri și nedreptăți: „câți poeți ucide un război / oare câte cuvinte / nu vor mai fi rostite vreodată / în piețe rotunde / câți pași / nu se vor mai auzi / niciodată” (Câți poeți ucide un război). Evocarea întâlnirilor cu oamenii care i-au marcat devenirea, cel mai adesea scriitori și teologi și a locurilor vizitate care și-au lăsat amprenta asupra trăirilor tânărului poet beneficiază de imaginile și referințele culturale păstrate în memoria călătorului: „fântâna din grădina cu portocali / și săbii de Cordoba / așezată / dincolo de frunze și timp / este un tărâm al viziunilor” (Poem andaluz). Prins în entuziasmul evocării experiențelor tinereții, poetul invită în volumul său felurite imagini ale mării, momentele zilei și înserarea sau întunericul nopții, momente de răgaz, chipurile bunicilor și poeților preferați cu explicații și lungimi care încarcă textul poetic. Totuși, volumul conține și exprimări succinte, bine întemeiate, poeme reușite care ambiționează să dezvăluie adevăruri esențiale. „cu piatra cea din unghi / s-a deschis / Via Domini / pe care demonii nu vor păși niciodată” (Via domini).
Experiențele de viață ale poetului și crezul său poetic sunt susținute de spiritele strămoșilor săi și de protecția diferitelor entități angelice. Ideea de continuitate a vieții și destinului este exprimată în volum prin legătura cu strămoșii, prin sentimentul prezenței celor plecați în fiecare respirație, gând sau acțiune a contemporanilor ancorați în tradiții și legende. „pe treptele catedralei de nord / din soare în soare / din strămoș în strămoș / pașii noștri / sapă / în cenușa trecutului / iscând / cavaleri și pelerini ai unui timp de legendă” (Ecou). În ciuda impresiei de supralicitare a prezenței strămoșilor și chiar a folosirii cuvintelor care exprimă această prezență, poetul reușește să creeze, în acest fel, un liant al sentimentelor sale care se înscriu într-un filon autentic de trăire în sacru. „trimite / Doamne / îngerii vegherii Tale / în odaia sufletului nostru / unde să se întâlnească / în miez de seară / cu strămoșii” (Psalm). Astfel, lumea descrisă de poet beneficiază atât de cunoașterea, înțelepciunea și influența benefică a strămoșilor, cât și de veghea neobosită a mesagerilor divini care-i însoțesc pe oameni în toate momentele vieții lor. „pe treptele muntelui / Îngerul și-a grăbit pasul / măsurând distanța / dintre noi și strămoși” (Genealogie). Lumea mai veche și mai nouă este populată cu îngeri și lucrarea lor altruistă „în depărtarea orașului / îngerii șterg / petele de rugină / picurate / de cei nenumiți / din sufletele oamenilor” (Poem citadin).
Cotidianul saturat de sacru, prezențele angelice care-l însoțesc pe Victor Constantin Măruțoiu în efortul său creator pot fi considerate surprinzătoare pentru un tânăr poet, dar sunt ușor de înțeles, dacă avem în vedere formația teologică a poetului care este și autorul unei teze de doctorat despre angelologia Vechiului Testament. Personajele istoriei sfinte, strămoșii, îngerii, arhanghelii și catedralele sugerează că expresia poetică și lumea contemporană nu se pot sustrage devenirii sub semnul sacrului: „poezia este oglinda lumii strămoșilor / găsind tăcerea / dintre cuvinte / prin care pășim / spre ogivele nemuririi” (Nemurire).
