Își toarnă într-un pahar niște whisky. Nu-i place. Mai bine fumează. Dar nu din țigara neterminată de ea și abandonată în scrumieră. Mai bine niște tabac. E cu arome vechi. Fumul se împrăștie peste oraș ca o formă hipnotică de aducere aminte. O formă bizară de dor. Apoi fumul îi intră în inima ce-i privește viața cum dispare în emoții. Irișii încep să i se lungească și să i se albăstrească precum irișii ei.
A văzut-o prima oară într-un bistro mic și intim. Nu a îndrăznit să o abordeze. După câteva zile a zărit-o pe stradă. Mergea, dar parcă plutea. A mers pe urmele pașilor ei până ce ea a intrat într-un bloc cu două etaje. A intrat și el, păstrând distanța. A privit-o cum urca scările și a bănuit că stă la etajul unu sau doi. Dar nu a avut curajul să urce.
A doua zi dimineața, după ce ea a ieșit din bloc, el a intrat. A așteptat ore bune în capătul culoarului de la etajul doi. De acolo a stat cu ochii ațintiți pe casa scărilor. A zărit-o intrând și inima i-a stat în loc, fiindcă nu știa pe unde avea să scoată cămașa. Dacă ea ar fi urcat ambele etaje și astfel s-ar fi putut intersecta?
Dar n-a urcat decât până la etajul unu. A deschis ușa dispărând înăuntru, iar el a coborât și a observat că pe ușă era scrisă cifra șapte. Deci aici stătea.
Timp de câteva nopți a visat-o. Apoi a mai urmărit-o câteva dimineți la rând și a descoperit și unde se ducea. Dar niciodată n-a îndrăznit s-o oprească și să-i vorbească. Și totuși, pământul nu mai însemna altceva decât bucata care stătea sub picioarele ei. El nu exista pentru nimeni și credea că nu va exista nici pentru ea.
Îl ardea dorul de atingerea ei, de sărutul ei, de pofta de-a sta de vorbă cu ea. Era iubire, atracție fizică, dorință? Toate astea se adăugau ca o evidență, ca niște semne care-l făceau să creadă că era vorba de o iubire deosebită, secretă.
Știa, nu pentru că au spus-o alții, ci pentru că așa simțea, că singura măsură a universului în care trăim este iubirea. Și mai știa să scrie povestiri scurte pline de miez, pe care, după ce le citea, le punea într-o valiză. Cuvintele au fost cele care l-au cules de pe drumuri. Iar acum s-a hotărât să scrie pentru ea. Doar pentru ea, cea care avea să le citească. Povești pline de pasiune. Unele mai lungi, altele doar de câteva rânduri, un fel de povești-poeme. Întrevedea la capătul lor șaua senină a tăcerii încălecată de un strigăt: „Te rog să te naști din nou în cafeneaua în care te-am văzut prima oară. Nu mai vreau să trăiesc un timp de împrumut. Și fiindcă sunt bolnav de iubire, cu iubirea ta mă voi vindeca. Eu pot să ascult o parte din vederea ta și pot să văd o parte din auzul tău. Lumea e în jurul acestei părți incomplete de auz și a acestei părți neterminate de vedere. Nu-mi dau seama dacă mă pierd sau renasc. Tot ce îmi alunecă pe foi sunt rămășițe de lumină pe care le așez printre rânduri.”
Și astfel i-a scris timp de unsprezece zile. Zeci de coli cu povești. I le strecura pe sub ușă pe la ora cinci dimineața, înainte ca ea să se trezească. I-a fost iubită literară, iar ea își imagina că el este cel mai frumos și viril bărbat.
În a douăsprezecea dimineață a stat trează și în momentul în care i-a fost strecurată cea mai nouă povestire, a deschis brusc ușa. În scrumieră a lăsat aprinsă țigara pe care o începuse. El a dat să fugă, dar ea l-a prins rapid de braț, i-a luat capul în mâini și l-a sărutat îndelung. Ea, cea mai frumoasă fată, l-a prins pe bărbatul care-i scrisese cele mai uluitoare povestiri. Cel mai șters bărbat a devenit cel mai mare și priceput cuceritor.
În timp ce-l strângea din ce în ce mai tare la pieptul ei, țigara se stingea singură în scrumieră. Deși o simțea pe femeia adorată vizibil de vie, devenea totuși invizibilă. A stat în brațele lui până ce s-a preschimbat într-o privire gânditoare perfectă.
Acum ea continuă să umble, cum o face de foarte mult timp, prin mințile bărbaților nefericiți din lumea asta.
