Voichița Lung, Umbre și lumini – Amintirile unei prințese moldave

„Dragostea are legi pe care nici rațiunea, nici inima nu le cunosc.”

Unele cărți se citesc pe fundal muzical, nu doar fiindcă subiectul lor are tangențe cu muzica, ci și pentru că sunt construite în acord deplin cu partitura unor destine cu sonorități curgătoare, tumultuoase, zbuciumate. „Umbre și lumini. Amintirile unei prințese moldave”, de Maria Cantacuzino-Enescu, traducere din limba franceză de Elena Bulai, se pretează unei asemenea lecturi.

Evocarea memorialistică se deschide cu un capitol grăitor: 1. Din vechiul Tescani. Carele, drumul (Sonata în La minor pentru pian și vioară de George Enescu) – Tescani, iulie 1926. 

Ca într-un început de poveste, pășim parcă într-o altă lume: „Ah! Ce melancolie infinită stârnesc drumurile românești noaptea! Drumurile pustii și desfundate, catifelate de praful gros din care emană o nedefinită și tulburătoare aromă”…

Dedicația: „Lui George Enescu, cel care, de mai bine de o jumătate de secol, oferă Omenirii comorile inepuizabile ale geniului și sufletului său” dă măsura importanței textului pentru înțelegerea unor destine și unei povești de iubire trăită cu patimă.

Cu finețe și o mare doză de orgoliu princiar, Maria Cantacuzino-Enescu realizează o „Auto-schiță explicativă”, alcătuită din întrebări și răspunsuri: „Arta mea de a trăi? Simțul exact al legilor armoniei și al raportului ascuns din lucruri… Iubirile mele? Elanul, uneori disperat, dar întotdeauna lucid, despre ceea ce este mai bun în cei pe care îi iubesc… Tandrețea mea? Fervoare pentru ceea ce-mi place sau mă emoționează în cei pe care îi iubesc… Fericirea mea? Viața, dragostea, cu miracolele și misterele lor, cu piscurile și hăurile, cu umbrele și luminile lor…”

Nu pot spune că prin pagina aceasta, prințesa mi-a câștigat simpatia. Probabil sunt influențată și de filmul lansat în 2024, „Enescu jupuit de viu”, primul film artistic dedicat geniului muzicii românești, creație cinematografică remarcabilă a regizorului Toma Enache. Filmul a fost răsplătit cu numeroase premii la festivaluri internaționale.

Totuși, nu pot ignora cultul prințesei moldave pentru Titanul apărut în existența ei apăsată de convenții princiare, lipsită de împlinire sufletească, din căsnicia cu prințul Mihai Cantacuzino. Apariția lui Enescu la Peleș, după o furtună violentă, e zugrăvită asemenea unei scene din mitologie: „Trăsnetul căzuse la câțiva pași de casă, peste unul dintre cei mai frumoși copaci din grădină. În același timp, ușile salonului s-au deschis… și Romeo anunță: Domnul George Enescu.” „Bărbat, zeu sau demon este această siluetă de titan ieșită din trăsnet…? Destinul în persoană, înaintează spre mine fatal, irezistibil, pe când eu merg ca o somnambulă, în întâmpinarea lui.” „Această ființă extraordinară ce conținea tot Universul, în care se întâlnea trecutul, prezentul și viitorul”… Sunt notații pline de exaltare ce depun mărturie că flacăra aprinsă era devastatoare, dincolo de rang și opreliști pământene. Prințesă răsfățată, femeie frumoasă, caracter capricios, Maruca se dorește a fi salvarea artistului genial însingurat, plutind în lumea sa de himere muzicale: „Întâlnindu-mă, George Enescu găsise un port pentru inima lui înnebunită de singurătatea din mijlocul mulțimilor și al lumii mondene pe care le frecventa datorită carierei sale.” Pe de altă parte, nu poate să nu recunoască faptul că povestea lor sentimentală nu este sursă de inspirație absolută pentru maestru – „un geniu nu se inspiră decât din el însuși”. Autoarea dă o explicație neconvingătoare motivului pentru care nu dorea căsătoria, atâta timp cât se iubeau: „Suferința nu constituie un stimulent indispensabil pentru artistul care creează cu atât mai bine cu cât este tulburat de nesiguranța fericirii sale?”          

Am aflat din lectura cărții multe amănunte interesante, ca de pildă originea poreclei pe care o avea Enescu în cercul doamnelor de la Curtea Regală. Carmen Sylva, care își spunea a doua mamă adoptivă a artistului, inspirată de expresia enigmatică a chipului marelui muzician, l-a botezat Pynx. (…)

Este prezentată cu admirație generozitatea artistului care cânta pentru răniții aduși de pe front: „Niciun rentier, niciun milionar, niciun funcționar al Statului nu se poate compara în generozitatea sa cu George Enescu. Pe lângă arta lui sublimă, el a împărțit victimelor din acest război, nu numai rodul muncii sale supraomenești de artist, dar și toate veniturile pământurilor sale.” Există apoi în text o referire la recuperarea lăzii cu manuscrise, expediată la Moscova odată cu tezaurul românesc: „i s-a întors intactă, după opt ani… la Paris.”

În paginile cărții sunt evocate momente de mare importanță din cariera Maestrului. În salonul parizian al Elenei Bibescu, locul de întâlnire al celebrităților și tinerelor talente din epocă, Enescu a fost prezentat lui Colonne. Ca urmare, „Poema Română”, compusă la vârsta de 16 ani, a fost interpretată sub bagheta autorului, în concertul cu succes răsunător de la Paris. Oedip, Sfinxul, din celebra tragedie antică „Oedip rege” de Sofocle, simboluri cu semnificații mitologice aveau să intre pe rând în muzica pentru spirite melomane rafinate. „Fiecare măsură, fiecare accent are calitatea de văpaie sublimată, de elan trecut prin flacăra spiritului.” Inegalabila operă „Oedip” avea să fie terminată la Tescani, în 1935, după 30 de ani de elaborare și să cunoască triumful la Opera din Paris.

Opera memorialistică a Mariei Cantacuzino (devenită foarte târziu doamna Enescu) statornicește în nemurire imaginea lui George Enescu, magnetismul său de Titan Proteu: „Rând pe rând arhanghel, copil nevinovat sau fiară puternică pândindu-și prada, după cum îi dictează emoțiile ce se ascund în el.” Dovada legăturii de iubire, frumoasă și tulburătoare ca legenda lui Tristan și a Isoldei, stă scrisă în mărturisirea: „Singuri noi vom fi de acum înainte, în Cosmos, el și cu mine. Și unul prin altul vom participa la tot ceea ce este bucuria sau durerea pe pământ și dincolo de el.”