– Măriucă! Măriucă! Hai până la gard, țucu-te! Ia banii aieștia și pune-i bine. Să am la beserică, dumineca. Bolunda asta tăt cobârlește! Arză-uă focu! Nimnic nu scapă de mânurile ei. Numa tu și Dumnezo cel sfânt mă vedeț că n-am țară de trăit cu ie.
Scoase din sân o batistă și-o despătură. Îi întinse Măriucăi cinci bancnote de un leu.
– Amu s-o dus până din jos la maica. Băsama numa ie i mamă. Ajunje-uar lacrămile mele!
– Bine, lele Octavie! Hii liniștită!
Bătrânica oftă și se duse-n ale ei, iar în fața Măriucăi apăru Țuca, fiica mijlocie. Cu obrajii roșii și ochii umezi, copila se rugă:
– Mamă! Mamă! Să nu mă baț! Am pierdut-o pă Mica!
– Cum ai pierdut-o, tu?
– Nu știu. Am lăsat-o sub măru clițan pă pătură. Ș-o dispărut.
– Da tu unde-ai fost? Uătii tăi și fata! Nu așe ț-am spus?
– Am… am… fost să văd de s-o copt prunele albuță, suspină Țuca. Și… și… m-am dus și până la cruce la moșu.
– Cruce ț-oi da io! Nu măi plânje! Strâgatu-uai? întrebă Măriuca, în timp ce șterse fața copilului cu poala șorțului.
– Strâgat… dară! Io cred că-i surdă, mamă. De unde știi că nu-i surdă? Văzut-ai că nu vorbește ca ceilalț prunci? Numa bî, bî, bî, zâce. Ionucu li tanti Liuța, care-i mai mnic decât ie, o-nceput cu a…a…a, și-amu vorbește.
Măriuca n-o băgă în seamă și, ajunsă în capătul grădinii, începu să-și strige mezina:
– Micuțăăă! Micuțăăă! Hai la mama!
– Ț-am zâs că-i surdă! insistă Țuca.
– Surd-ai fost tu! Spusu-ț-am să umbli după prune? se răsti Măriuca. Nu te apuca iară de mârăit! Vină să stăm aci pă pătură!
Țuca știu că nu-i a bună. Vocea mamei sale se-nmuiase și fata se așeză spășită.
– Ar trebui să n-o mai las pă Teodora la mama. Văd că pă tine nu mă pot baza. Desară mă duc după ie și meri tu în locu ei.
– Nu, mamă, nuuu! se văietă Țuca. Te rog, lasă-mă acasă!
– Am zâs! rosti impasibilă Măriuca, apoi o îmboldi. Hai, scoală-te și uită-te pântre șirele de mălai după fată! Io mă duc pă lângă die.
Se despărțiră. În colțul viei, în boscheții înalți de pătrunjel sălbatic, Mica stătea pe un mușuroi proaspăt de cârtiță și se chinuia să prindă o râmă.
– Micuță, ce faci? Măriuca o apucă de subțiori și o luă în brațe. Mi se pare că ai prânzât!?
Copilul avea fața mânjită cu pământ. Își bătea mânuțele murdare una de alta, după care și le băga în gură. Țuca apăru în fugă. Când o văzu pe maică-sa cu Micuța în brațe, i se lumină fața.
– Unde-o fost? vru ea să știe.
– Uită-te! Aiesta-i lucru tău! Pântru cine am copt io plăcintele? Una-i plină de pământ și râme, alta de prune. La spălat și la culcare!
– Poate că Mica-i sătulă. Da io nu, mamă!
Intrară în casă. Măriuca puse fata pe pat. Țuca se așeză s-o păzească. Mirosea a plăcinte și Țuca văzu castelul din mijlocul mesei, acoperit cu un prosop. În cinci minute, Mica fu îmbăiată în ligheanul de tablă și Țuca îi pregăti sticluța cu lapte. Se spălă apoi și ea și primi o rătișe, pe care puse smântână din belșug.
Se auzi poarta. În prag apăru Teodora:
– Sărut mâna, mamă! Ce faci, Țucă?
Măriuca o sărută pe frunte.
– Da mirosât-o până pă drumu besericii? Hai și mânâncă! Bine c-ai vinit, că mere Țuca-n locu tău.
Teodorei îi pieri pofta:
– Nu-mi trebuie! Și nici gând. Am venit numai să vă văd. Cărțile mi-s la buna și mai am de citit până mâine treizeci de pagini. Vrei să mă cert iar cu tata că nu știu să adap calul, că nu trag drept de firiz? Nu-ți place să fie liniște? Zi și dumneata! Dacă Țuca-i fecioru tatii, las-o să fie!
Măriuca stătu pe gânduri, dar Țuca nu:
– Mi să pare mie că soră-me-i tare nealcoșe. Auz-o, mamă, cum vorbește?
– Da, tu! Vorbesc corect. Doamna cea nouă de limba română insistă să vorbim așa. Literar. De aceea învățăm. Vrei să râdă Clujul de mine peste doi ani când voi merge la liceu? Mai bine să râzi tu acuma. De ignorantă ce ești!
Țuca o apucă de cozile împletite și trase cu sârg. Teodora se întoarse, dar n-apucă să se răzbune, că soră-sa se adăposti în pat, lângă Micuța care dormea dusă. Îi făcu semn, însă, că nu va uita.
Măriuca aduse din tindă o pungă și puse câteva plăcinte pentru maică-sa.
– Tare-aș vre să știu cum îț hi măî târzâu. Că amu văd… Una domnișoră cu nasu-n carte, una cu jerunțî zdrobdiț de călărit garduri și pomni și iastalaltă deocamdată necuvântătoare și încăpățânată.
– Da, mamă, se porni Țuca. Văzut-ai că nici nu sămânăm? Dora are uăti albastri și părul blond și lins. Io verzi. Și nici blondă, nici brunetă… da, ce creață îs! Iară Micuța cu uătii căprui și cheală.
– Îț sămâna măi târzâu, se strădui Măriuca să nu zâmbească.
Dar Țuca nu se lăsă.
– Dora s-a face profesoară, io hoț de cai și Mica, dacă tăt a sta pă gânduri și n-a vorbi, s-a pune ș-a scrie. Că nu-i mare lucru. Cred că-i măi greu pântru cine face caietele și criionile.
– Pentru toate ai tu soluții, Țucă!? o provocă Teodora.
– Da. Di la tata știu. Că orice te poț face, da costă! Numa băutor ca badea Văsălica nu-ț trebe bani. Ai die, ai butoi, ai hengher. Îmmm…
Țuca se opri contrariată de propriile cuvinte, și, încruntându-se, reluă ideea.
– No! Da tăt nu-i bine… Stai! Că Văsălicuța când o durnit la noi, ieri noapte, cu mine, că s-o scandalizat tată-so… o plâns, în loc să doarmă. No, vez? Costă. Nu bani, da cât supărarea li Văsălicuța. Oare trecutu-i-o, mamă?
– Tu Țucă, o să-ți ratezi profesia de hoț de cai și ti face filozoafă! o ironiză Teodora.
Însă Țuca nu pricepu replica surorii. Și nici n-o interesă. Se rugă de Măriuca:
– Lasă-mă, mamă, până să trezăște Micuța, să mă duc la Văsălicuța să ne jucăm.
– No, hai amândouă! le îmboldi Măriuca. Tu ie punga și te du la bună-ta, iară tu să nu stai măi mult de-on jumătate de ceas, de vrei să mai meri la jucărei.
Țuca se făcu imediat nevăzută. Teodora sărută creștetul Micuței, îmbrățișă pe Măriuca și ieși.
*
Azi, Măriuca stă senină, cu mâinile pe piept, între mătăsuri albe, în camera de musafiri. E musafir în propria casă și-n miezul zilei va pleca de tot. Nu departe, ci, în capătul grădinii, lângă cele două mame, cei doi tați și lângă Teodor. Inima ei s-a oprit în ultima zi a lui aprilie. În săptămâna luminată. N-a mai avut răbdare să le aștepte pe fete, până la ziua ei, în vară, cum se înțeleseseră.
Și-apoi, cine ar rata raiul, dacă i s-ar arăta semne. Măriuca nu.
De-aceea, luni a făcut pe jos distanța de acasă până pe ulița bisericii, la casa părintească. Un kilometru. S-a oprit de mai multe ori să respire. I s-au limpezit ochii pe cupola verde de deasupra curții și i s-au înviorat picioarele, călcând pe iarba deasă și proaspătă. S-a văzut alergând în jurul tatălui, care înnădea pe o ramă buclucașa plasă de pescuit. Simțea în nări mirosul puternic de pește și-n gură dulcele gust al cărnii. Dintr-un vailing mare de lemn atârna într-o parte coada și-n cealaltă mustățile somnului. Bietul tata… își zise Măriuca în gând. Măcar zece năvoade a împletit, numai până m-am măritat. Și pe toate le-a înghițit focul din cuptor, mai înainte să coacă pâinea. Biata mamă… De ce atâta încrâncenare să-l pedepsească… Măriuca n-a înțeles niciodată. Și-l amintea lucrând pe brânci în grădină. Niciodată cu ciudă. Totdeauna cântând sau fluierând. Imita privighetorile, mierlele, guguștiucii și toate păsările din preajmă. Măriuca zâmbi. A luat și ea lecții, dar degeaba.
O văzu și pe maică-sa. La fântână. Îmbufnată. Ca de atâtea ori. Și nu-i trecea repede. O ținea zile în șir. Ura statul în neștire al bărbatului pe marginea Someșului. Și paharul de vin băut de el. Măriuca auzi râsul lui. Nu se oprea până nu-l auzeau toți vecinii. Să știe toți că el e fericit. Dar niciodată Măriuca nu l-a auzit înjurând și nici să fie nervos din pricina vinului. Doar se băga-n ochii și picioarele femeii, dezmierdând-o. Măriuca se apropie de fântână. Un surâs ca al Giocondei, păru că mișcă buzele mamei. Zâmbești, mamă? Oare zâmbești? Văzu roata de lemn a fântânii cum se mișcă sub o pală de vânt. Doamne, ce ne faci… Cum ne faci… șopti Măriuca, ieșind din curte și punând cuiul la poartă.
Drumul i s-a părut mai scurt decât la venire. Nu s-a oprit să respire. Și nu i-a fost foame. Nici sete. S-a culcat și a dormit toată noaptea, cum de mult nu pățise.
Marți a stat toată ziua în curte. Rozica i-a pus fotoliul la soare. I-a lăsat destule bunătăți, dar Măriucăi nu i-a fost foame. A băut doar puțină apă și nici n-a observat cum s-a făcut seară. Prima dată l-a văzut pe Teodor. Șchiopăta venind spre ea. Nu s-a oprit să-i vorbească. Îl durea rău piciorul. Când s-a urcat în salvare, i-a strigat să nu pună cartofii până nu vine el acasă. Și Teodor s-a întors după două săptămâni, într-o mașină neagră. Tare a mai supărat-o… Tare… Că doar ea era cea bolnavă.
Măriuca a înghițit o gură de apă. Teodora s-a așezat lângă ea, pe patul de spital. Și doctorul… Doctorul nu înțelegea că Măriuca nu vrea să-i fie scoasă inima din piept. Că numai Dumnezeu poate face asta.
S-a ridicat încet de pe scaun, să-și dezmorțească picioarele. Pășește cu mare grijă… pe covoarele groase din apartamentul Teodorei. Fata ei venea acasă în fiecare zi pe la trei-patru. Nici nu mânca până nu se ocupa de Măriuca. Pe Tinu și pe Dănuț îi trata cu indicații, ca și cum copiii aceia de la școală ar fi fost mai importanți decât propriii ei copii. Iar Costin, ginerele, venea mai spre seară, cu chef de vorbă. Multă vorbă. Puțin rost. Părea tot timpul că-i lipsește ceva. Vedea că cei doi nu se privesc în ochi. Nu era bine… Nu era bine.
Măriuca s-a așezat pe fotoliu. Urmărește norul care trece prin fața soarelui. Mica a venit și ea și stau amândouă în bucătăria minusculă. Fata asta trăia cu aer. De n-ar fi fost Măriuca la ea, nici n-ar fi observat că are aragaz și frigider. Se dădea peste cap să gătească, deși habar n-avea. Umpluse un sertar cu vitamine și geluri scumpe. (…)
Pentru colesterolul și pentru inima Măriucăi. În capul nopților o găsea scriind. Ce, Dumnezeu, scrie!? N-a prea înțeles. Cum adică scrie pentru sine? Nu era bine… Nu era bine. Mica e tare prostuță. Nu gătea pentru sine, nu se ruga pentru sine, dar scria pentru sine. Așa ceva… n-ar fi crezut. Țuca era cea normală. Numai Țuca. Dar ea era în străini. S-a făcut ingineră. Să verifice puterea motoarelor nemțești. Bine-ar fi fost să le verifice pe cele românești.
Norul a dezumbrit soarele. Măriuca își apleacă privirea și-o mângâie pe Liza, care a ieșit de sub scaun și-i linge mâna. Nu, Țuca nu s-a făcut hoț de cai, Lizică! râse ea.
Râde acum cu fetele… o săptămână de octombrie, împreună. Teodora și-a învățat surorile să gătească. Știință, pasiune, imaginație. Toate le are dumneaei. Toate. Numai Costin nu vede… Nu vede.
Într-una din zile au îmbrăcat-o cu cele mai elegante haine. Pentru nuntă. Măriuca nici în ruptul capului n-a vrut. Cum? Eu… neinvitată? Au râs de ea și i-au arătat biletele de intrare la… Nunta lui Figaro. O nuntă la care a trebuit să citească traducerea ițită deasupra scenei. Și nu apuca. Dar i-au plăcut costumele, muzica, vocile incredibile, perdelele grele de catifea…
Într-o altă zi au dus-o la film. Nu. N-au găsit unul cu Emanoil Petruț, preferatul Măriucăi, dar nici cu Amza Pellea nu s-au făcut de rușine. C-au râs încă o dată mult împreună. De miliardarul cepelor.
A fugit săptămâna aceea. Foarte repede a fugit. Și, pentru că a refuzat cu îndârjire să meargă la Teodora sau la Mica, i-au burdușit frigiderul și i-au adus-o pe Rozica. Ea vine de atunci în fiecare zi. Stă în apropiere. Îi face focul, îi deretică. Îi pregătește mâncarea și medicamentele. Și o mai și pârăște. Le sună seara pe fete și le dă raportul. De aceea, Măriuca s-a obișnuit să fie cooperantă. Nu vrea să le supere.
Miercuri, ultima zi de aprilie, Rozica, de cum a venit, s-a făcut foc și pară. Că trebuie să arunce atâta mâncare. Că muncește degeaba. Măriuca a ascultat-o, apoi pe un ton hotărât i-a cerut:
– Plăcinte! Dacă faci plăcinte, mănânc.
Rozica nu s-a mirat. Din când în când, Măriuca mai arătase oarecare interes pentru anume bunătăți. Femeia s-a apucat de frământat și cât aluatul a stat la crescut, s-a dus acasă. Pe la amiază, a aflat-o pe Măriuca întinzând plăcinte pe masă și cu tigaia de fontă sfârâind pe plita încinsă. Înainte să deschidă gura, Măriuca îi dădu vestea:
– Vin fetile, Rozică! Uită-te, am făcut brânza dulce! Rogu-te, fă într-on castron și cu sare și morar. Îi place Teodorei. Pântru Micuța, adă niște buruiene. Știi tu… Șelată, lobodă și cozi de ceapă.
Rozica n-avu de ales și nici timp. Dădu fuga în grădină. Curăță și spălă la fântână verdețurile, le stoarse și le tăie mărunt. Le răsturnă în castron și adăugă un strop de ulei și sare. Măriuca îi mulțumi și-o pofti să se așeze. Ea rotunjea plăcintele și sucitorul o asculta să-i iasă marginile încrețite. Din când în când se întorcea ușor, pe călcâie, și se apropia de plită să prindă momentul potrivit, de întors și de luat plăcinta. Să fie cât trebuie de rumenă. Doar la sfârșit, când vraful de coptături trona pe capacul oalei de pe marginea sobei, Rozica primi aprobare să spele și să așeze. Când termină, femeia vru să-i pună harnicei bucătărese o plăcintă pe farfurie, dar Măriuca refuză:
– Le aștept pe fete. O să mânânc cu ele. Tu Rozică, servește-te, dragă!
Femeia luă o plăcintă, o împături și ieși. Îl aștepta pe Ionucu Măicuții să vină cu remorca, să ducă grămezile de crengi din livadă.
Rămasă singură, Măriuca se așeză pe lădoi, după masă. Se rezemă de spătar să vadă mai bine cine trece pe drum. Așa o găsi Rozica peste două ore când reveni. Măriuca își aștepta fetele la masă. Cu capul lăsat pe umărul dinspre fereastră și fără suflare.
*
E timpul de condus musafirul.
Mica nu plânge deloc. Doar tremură. Lacrimile Teodorei n-au glas, iar Țuca nu poate altfel, geme și țipă continuu:
– Mamăăă! Mamăăă! Niciodată nu ne-ai mințiiit… Nu ne-ai mințiiit! Dar până la urmă, nu te-ai răbdaaat… Nu te-ai răbdaaat! Nu ne-ai așteptaaat… Mamăăă!
Mica o prinse de umeri și-o scutură:
– Țucă, nu mai urla! O să leșini. Trebuie să rezistăm până pleacă lumea.
A adus un scaun și-a așezat-o pe soră-sa la capul mamei. Și-au rezistat, toate trei. Braț la braț. În mijloc, Țuca, ținută strâns să nu se arunce peste Măriuca în groapă.
S-a împrăștiat aproape toată lumea. Costin tocmai a plecat și el, luând pe Tinu și Dănuț în mașină. Rozica a ieșit ultima, ducând pomana Măriucăi vecinilor care n-au putut veni la înmormântare.
Țuca s-a așezat pe terasă în fotoliul mamei, suspinând din când în când, cu privirea pierdută. Nu mai avea voce. O durea fiecare os. Mica s-a pus și-a adunat ce era de adunat. Și-a aruncat ce era de aruncat. A spălat, a așezat și-a măturat. Teodora s-a ocupat de bucătărie. De resturile bucatelor și de Lizica, biata, care stătuse toată ziua închisă în cotețul găinilor, fără mâncare și fără apă. Când toate au fost rânduite, a luat o sticlă cu vin și trei pahare și le-a pus pe masă. Apoi și-a chemat surorile. Și fiecare s-a așezat pe vechiul ei loc. Teodora a umplut paharele. L-a ridicat pe al său și, fără să se uite la ele, a zis:
– Am băgat actele de divorț.
Apoi a băut vinul încet, savurându-l. Țuca și Mica la fel. Și niciuna n-a îndrăznit să spună ceva.
După clipe lungi, Țuca a luat sticla și-a umplut și ea paharele. L-a ridicat pe al său în dreptul ochilor, uitându-se prin perdeaua sângerie.
– M-am logodit cu Hanna, a zis. Și-a golit paharul, fără să-l ia de la gură.
Fetele au făcut la fel. Un bici dulceag le plesnea cerul gurii, dar niciuna n-a zis nimic.
După un timp, Mica și-a făcut curaj și a turnat și restul de vin în pahare. Cu coatele pe masă, s-a aplecat deasupra paharului, căutând cu ochii ceva numai de ea știut:
– Sunt gravidă și nu mă mărit! a zis. Apoi, l-a luat și-a băut până la ultimul strop.
Și fetele și ele. Până la ultimul strop. Și fără niciun cuvânt.
A trecut un timp… încremenit. Și ele, în fața sticlei și-a paharelor goale, ca niște meseni de piatră. Apoi, Dora a izbucnit din senin în râs. S-au ridicat toate trei în picioare și-au râs. Ca trezite dintr-un coșmar, s-au înlănțuit într-o îmbrățișare lungă și-au râs cu lacrimi.
Înainte să se întindă pe canapeaua cea mare, lângă surorile ei, Teodora și-a făcut câte o cruce pentru fiecare, zicând în șoaptă:
– Doamne, ai scăpat pe mama de noi… Și pe noi de păcatul celei de-a șasea porunci… Iartă-ne… Și nu te supăra, Doamne, pe noi!
