Opera vieții mele, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2025, adună în sumar toată poezia lui Patrel Berceanu (1951-2006), poet, eseist, teatrolog și prozator, care, în pofida suprapunerii cronologice și a unor simetrii tipografice, n-a fost niciodată asimilat generației poetice optzeciste. Și, oarecum, justificat, căci, în lirica sa, critica a identificat „euforia imaginativă și exultanța atitudinală a șaizeciștilor” (Al. Cistelecan). Ediția e îngrijită de Nicolae Coande, care, în alcătuirea ei s-a bucurat de sprijinul familiei poetului dispărut prea de timpuriu. El însoțește culegerea cu o lămuritoare prefață, din ale cărei rânduri transpar și fragmente din geneza plachetelor care îi stau la bază: „Antologia de față cuprinde cele patru cărți originale apărute în intervalul 1976-1991, urmate de poemele din ciclul «Cer secund», apărut în antologia Planetă de poet (2003), poeme nepublicate ca atare într-o carte de sine stătătoare. Acestea au fost reluate în volumul șase feluri de frică, șapte feluri de curaj, îngrijit de soția poetului (2019), unde au fost refăcute din manuscrise poemele amputate de cenzura editorială. Acestora li se adaugă ineditele găsite de Doina Pologea în hârtiile rămase după plecarea poetului”. Prefața e succedată de o notă biografică, datorată, probabil, și ea editorului. Iar postfața reprezintă textul revizuit al aceluiași Nicolae Coande, publicat inițial în volumul Manualul vânătorului de poeți, din 2021. Un capitol de receptare critică se compune din 15 cronici integrale și alte câteva reproduse fragmentar, precum și din două evocări sub genericul „Patrel în portrete prietenești”. Volumul se încheie cu un interviu, acordat de autor lui Marian Drăghici, pentru „Ziua literară” din 5 ianuarie 2004.
„Nașul debutanților”, cum era supranumit Laurențiu Ulici, datorită rubricii sale din „România literară”, „Prima verba”, unde întâmpina cea dintâi apariție editorială a fiecărui aspirant la literatură, indiferent de anvergură, își începea descrierea volumului Sentimentul baricadei (1976) cu un optimism pedagogic moderat: „O combinație atrăgătoare și, aș zice, duioasă, de oralitate declarativă și patos imagistic stă la baza mai tuturor poemelor din această carte, autorul cu o lipsă de spirit critic pe care numai firile explozive o cunosc, exprimându-se cu egală convingere în registrul cu adevărat liric și în cel eminamente prozaic”. Scriind, în acest volum de debut, o Elegie pentru Lorca, Patrel Berceanu învață exercițiul reflecției asupra destinului, asupra poeziei și poetului chiar, dar și pe acel al (auto)portretizării: „Vreau să spun că-i plăcea să râdă ca unui copil / Vreau să spun că avea un prieten / picta minunat flori într-o colibă / departe / vreau să spun de ce nu credea că viața / e un tichet de călătorie dus-întors //… // vreau să spun că o dată la o sută de ani / un poet plătește oalele sparte ale lumii”. Un imaginar poetic cu destul pigment rustic: „iarbă”, „lan de grâu”, „rouă”, „pădure de salcâmi”, „coarnele plugului”, „mângâierea livezilor”, „cea mai frumoasă fântână” ocolește, prin ironia cultivată a omului de teatru, căderea în bucolic. Nu însă și nota confesivă a unui eu liric accentuat: „Pentru a vă vorbi / despre mine / v-am condus în afara orașului / pe cea mai înaltă colină. // De-abia de acolo / din răsuflarea caldă a ierbii / începe / cea mai curată parte / a sufletului meu”. (Aș vrea să vă vorbesc despre mine).
Despre Poeme în mărime naturală (1983), Gabriel Chifu are, în atmosfera de emulație promovată și atent vegheată de Marin Sorescu la revista „Ramuri”, o bună intuiție a stadiului la care ajunsese confratele său: „Aliajul între diversele fațete ale poeziei sale, Patrel Berceanu îl realizează prin introducerea în aproape fiecare poem a unor fragmente de pastel, care conferă discursului poetic nu doar plasticitate, ci și dimensiuni mai de adâncime – cosmicitate, fior înalt liric”. Nouă, unele poezii ni se par „epigrafe” în piatră care, printr-o știință deprinsă de autor din lectura poeziei moderne, obturează comunicarea la jumătatea semnificatului. Și care, tocmai prin asta, sunt poezie: „Dacă aș fi iarbă nu m-aș lăsa / călcată în copite de orice călăreț / Rază de soare de-aș fi / aș refuza să luminez calea lăcustelor / creștetul viermelui / Pasăre frunză zăpadă de-aș fi / n-aș zbura decât în cerul cel mai drag. // Dar nu-s decât om și iată ce fac / iată ce fac / OM? Da. Punct” (Aș refuza să luminez). Ecouri ale unor patterns ale poetului tânăr, cum ar fi cel al „luptei cu inerția”, îl împing pe autorul nostru, uneori, înspre capcanele versificației și vicleniile limbii, din care nu poate ieși decât rănit. O clipă de eternitate ar putea ilustra un atare exemplu. Altă dată, o Artă poetică (I) se apropie de parodia idilicului motiv „Et in Arcadia ego”. Tot așa cum, invocând „Salcâmul doric / și / teiul corintic” (Listă), poetul se dovedește preocupat de decorul spectacolului existențial.
Ploaie cu fulgere se intitulează un pastel, care cu nimic pare a nu se abate de la rețetarul poeziei de notație și atmosferă, așa cum l-au consacrat cândva promoțiile succesive ale generației neomoderniste. Și totuși, precizia cu care sunt trase liniile unor planuri și imaginile crescute pe surpături romantice îl așază pe poet mai aproape de postmoderniști. Am citit poemul într-o cheie didactică, tocmai pentru a putea spune mai mult despre el decât în urma unei lecturi pur impresioniste. Fiind vorba despre fenomene meteo, prima secvență circumscrie planul cosmic: „limpede elegant filiform / fulgerul pune ordine / în spaima orașului”. Observăm că trei epitete antepuse, dintre care cel median e personificator, califică fulgerul ca „protagonist” al unui tablou psihologic. Dacă în „spaima orașului” vom vedea o stare de psihologie colectivă, putem subînțelege și prezența în cadru a divinului. Cea de-a doua secvență înfățișează planul terestru, cu o sugestie pentru anotimp, surprins după „reprezentația” impresionantă din primul episod: „flori de tei / se culcă pe spate / în canalele de scurgere”. Imaginii pur vizuale de la început i se adaugă aici și o notă de dinamism, care nu face altceva decât să accentueze, printr-un paralelism compozițional, simțământul de „fugit irreparabile tempus”. Ultima secvență a textului reprezintă universul uman, conținând și o vagă sugestie erotică: „în noaptea aceasta / bărbații au degete subțiri / părul electrizat al femeilor înmiește / liniștea de-afară”. Cea care încheie poemul e o imagine acustică, expresivă prin caracterul ei de potențialitate.
Critica literară a constatat unitatea stilistică dintre volumele, foarte apropiate în timp, Poeme în mărime naturală (1983) și Întâmplarea cea mare (1984). Noi observăm, în ciclul Viziuni, proverbe, speranțe din ultimul, că așa cum se întâmplă cu o mare parte din poezia modernă, Patrel Berceanu își construiește poemele prin tehnica analogiei. Astfel, tema ecleziastică „vanitas vanitatum…” e exprimată sub forma unei alegorii: „cum faci dumneata de treci prin gardul de sârmă / ghimpată a întrebat pasărea vântul de seară / oh e atât de simplu trimit rugina să-mi / deschidă calea”. În același volum al anului 1984 am găsit și ciclul cel mai omogen și, poate că, cel mai bun de până aici: O seară dintr-un alt scenariu. Începând chiar cu titlul, în poeme e tot mai prezent câmpul lexical al teatrului. Legătura cu arta Thaliei, chiar sub raport tehnic, se prelungește și în următorul grupaj, Teoria despre rouă. Cel mai scurt dialog platonic e un preafrumos poem, resuscitând ideea de esență a poeziei, pornind chiar de la metafizica platoniciană a cunoașterii: „Platon: Și vezi tu, Amphilos, că noaptea și roua, țărmul și valul nu știu să cânte și / singure? Ascultă-le mai bine și-ai să / le auzi cântecul. // Amphilos: S-ar părea că ai dreptate, nepot înțelept / al regelui Codrus. Dar oare nu știi / tu că lucrurile sunt zeii poeziei? / Iar zeii sunt muți”. Spre finalul Întâmplării celei mari, roua capătă o ocurență de simbol. În jurul ei se naște și unul dintre versurile memorabile ale cărții: „luna nouă e luna cea veche îmbăiată în rouă” (Teoria despre rouă).
Lacrimi civile (1991), singurul volum antum apărut după revoluție, pare, în mod puțin cam ciudat, o colecție de arte poetice. Nicolae Coande vede în el „cel mai descătușat” dintre volumele poetului, poate pentru că în aceste pagini descifrăm o mai largă deschidere spre social. Poemele narative, mai lungi decât acelea din alte volume, sunt și mai accentuat reflexive și, de bună seamă, mai aplecate spre confesiune. Pe de altă parte, în multe locuri, expresia poetică tinde să devină aforistică. Prin sporul de tensiune lirică, asociată cu învăluirea mesajului artistic, unele poeme sunt metafore revelatorii. Așa este o antologică Poveste din miezul secundei, pe marginea căreia s-ar putea scrie un întreg eseu de poetică: „Uneori sufletul nostru era bun ca un abur. / Se lipea de ferestre, topea floarea de gheață / și făcea lumea rotundă fără să ceară nimic. / Unii din nou învățau să plângă cu degetele. / Alții învățau să-și asmută lumina ochilor / încolo și-ncoace, iar cei mai curați dintre noi / pătrundeau în miezul secundei ca-ntr-o / peșteră largă / Pe vremea aceea, când dădeam de vreun adevăr / îl spălam bine și-i puneam în față oglinda. / Unii din noi legau năframa la ochi stejarilor / să nu vadă cum putrezește amiaza. / Alții oblojeau cărăbușii și ghinda. / Pe vremea aceea mai puteam afla de unde / izvorăște dulcea lacrimă a iubirilor noastre. / Unii cutezau să arate înspre pustie, / cei puțini se sfiau să arate spre tăcutele astre”.
Capitolul de receptare critică reproduce, în integralitate, prefața lui Paul Aretzu la antologia din 2019, îngrijită de Doina Pologea Berceanu. Găsim în acest text critic următoarea extrem de utilă precizare: „Volumul Șase feluri de frică, șapte feluri de curaj readuce în atenție personalitatea efuzivă a lui Patrel Berceanu, dar are și misiunea de a recupera integralitatea textelor cenzurate în perioada totalitară, precum și texte neincluse în volume”. Nivelul estetic general este la cota celor mai bune poeme din ultimele volume. Iar Despre starea editurilor și a revistelor (nedatat) e un poem care are – azi – puterea unui document istoric. Cer secund e un ciclu al acestui volum, care cuprinde multă „poezie ocazională”, în sensul înalt, conferit de Goethe: „puteți să ne ziceți popor de mămăligă / puteți să ne ziceți cum doriți / dar spuneți măcar bogdaproste / când duceți dumicatul de sânge / la gură” (Dragi guvernanți). Identificăm însă și treapta înaltă la care ajunsese poetul cu înțelegerea poeziei, a artei în general: „o să-mi spuneți ce poezie / mai e și asta și eu vă zic? Că-i după chipul și asemănarea / dumneavoastră” (Opera deschisă). Zece poeme inedite din vârsta tinereții cuprinde versuri recuperate de editor, în care doar palpită latențe lirice. Oricum, întregesc tabloul unei opere curmate tocmai când se afla la pragul Marii Poezii. Paul Aretzu, în textul critic deja amintit, militează pentru cauza poeziei lui Patrel Berceanu: „Recitindu-i cărțile, constatăm perfecta lor actualitate, chiar sporirea în strălucire, în elocvență”.
