Dumitru Micu (1928-2018) este literatul român cu baștină sălăjeană care are cea mai proeminentă efigie. În anii mei de liceu, m-am putut apropia cu un prim pas de miezul fierbinte al poeziei lui Coșbuc, Blaga, Arghezi, citindu-i cărțile. Apoi, într-o vacanță de primăvară, străbătând văi și colnice, întovărășit de un coleg mai mare, am ajuns la casa și la părinții săi din satul Bârsa. Cu adresa scriitorului de la București în buzunar, mi-am alcătuit un grupaj de încercări în versuri, pe care i l-am trimis, însoțit de un răvaș. Una dintre acele poezii a constituit debutul meu absolut în revista „Amfiteatru”, din ianuarie 1972. Ajuns profesor la Jibou, am descoperit în biblioteca Liceului „Ion Agârbiceanu” vreo două numere dintr-o efemeră publicație școlară, tot de prin anii ’70, căreia, de bună seamă că la cererea unuia dintre redactori, îi scria un cuvânt de întâmpinare. Astfel de gesturi arată disponibilitatea necondiționată de-a sprijini orice înmugurire literară, chiar firavă, de pe plaiul natal. Ne-a sosit la redacție, cu ceva timp în urmă, o carte cu semnătura Profesorului, Studii, eseuri, articole, IV, „Jurnal târziu de lectură”, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2024. Pe pagina de titlu a volumului stă scris: „Text stabilit, prefață și aparat bibliografic de Alexandru Dumitriu”. Descoperim, cu o reală încântare, la editorul Jurnalului târziu de lectură al lui Dumitru Micu acribia filologică și rigoarea științifică, însoțite de gust literar și onestitate, așa cum le-am putut vedea doar la „benedictinii” istoriei noastre literare, în a căror serie îl așază și el pe autorul acestor Scrieri, eseuri, articole.
Mărturisind, în deschiderea prefeței, că „nu i-am fost student”, ci doar „…intervievator în câteva rânduri”, Alexandru Dumitriu înfățișează în detaliu circumstanțele în care a devenit un custode „sui-generis” al impresionantei moșteniri literare, rămase de la Dumitru Micu. Studii, eseuri, articole, IV, e parte dintr-o serie proiectată în cinci volume, dintre care primele trei au putut apărea sub îngrijirea autorului. Preluând continuarea ediției, prefațatorul scrie: „În sumarul de arhivă, volumul de față conține 30 de titluri. Însă trei dintre acestea figurează și în schițele de sumar ale volumului al treilea, publicat postum, în 2020 //…//, iar unul în volumul secund //…//. Pentru a menține numărul de texte proiectat de autor, am recurs la o Addenda compusă din cronici scrise relativ în aceeași perioadă. Majoritatea textelor din Jurnal târziu de lectură datează din decada 2008-2018, văzând lumina tiparului cu precădere în reviste. Acestea sunt: «Cultura», «Caiete critice», «Nord literar» și mai puțin răspânditele «Acasă» și «Gând Românesc»”. În densul său studiu introductiv, Alexandru Dumitriu comentează fiecare articol din cuprins, iar pentru aceasta consultă jurnale, unele publicate, altele nu, ale autorului, cercetează și forma lor din periodice, descriindu-le comparativ cu forma din volum. Iar la sfârșit, un „aparat bibliografic”, început cu Studii, eseuri, articole, IV, continuă, cuprinzând și vol. I-III. Iată și: „Câteva precizări editologice. După identificare, am transcris articolele așa cum au apărut în periodice și în volume, colaționându-le cu versiunile existente în arhiva criticului, acestea din urmă având, evident, prioritate în stabilirea textului. //…// Textele subsumate în Addenda au fost reproduse din periodice, în singura versiune truvabilă”.
Îmbinând istoria literară cu analiza de text, părți bune din prefață se constituie într-o cronică a corpusului de articole, intrinsecă volumului. Chiar subtitlul volumului a fost stabilit de către editor: „În schița de sumar, acest volum nu beneficia de subtitlu. M-am oprit la Jurnal târziu de lectură din mai multe considerente”. Principalul raționament e de găsit tocmai într-o confesiune a lui Dumitru Micu, inserată în prefață, conform căreia „jurnalul de lectură” e: „«genul» critic preferat”. Adaugă prefațatorul că, pentru a se sustrage unor pravile draconice impuse de cenzura comunistă, criticul practică sub paravanul inocentei sintagme un exercițiu hermeneutic mai complex decât cronica literară propriu-zisă. Către finalul studiului său introductiv, Alexandru Dumitriu stabilește câteva dintre particularitățile criticii lui Dumitru Micu. Înainte de toate: „certitudinea rigorii”. Apoi, lipsa emfazei, poate prea des prezentă în paginile altora, și de-aceea, agasantă: „Criticul nu pândește interpretări răsunătoare, nu e mânat de ambiția de a epata”. Oarecum derivând de aici, e subliniată și calitatea stilistică cea mai importantă a studiilor, proprietatea: „Inteligența critică strălucește mai ales prin simplitatea adecvării”. Spre întregirea portretului aflat pe șevaletul său, editorul leagă opera critică de profilul moral al autorului: „Alt atribut al criticii sale rezidă în absența idiosincraziilor, a prejudecăților tăioase”. Remarcându-i deschiderea spre toate genurile literare, o frază din prefață dă pregnanță profilului de critic al lui Dumitru Micu: „Acest Jurnal târziu de lectură scrutează cărți de poezie, proză, eseistică, memorialistică, jurnale, studii monografice, sinteze, documentare de istorie literară. Câțiva dintre semnatarii lor erau tineri de 20-30 de ani la momentul publicării volumelor și al comentării acestora de către Dumitru Micu. Toți autorii sunt tratați cu nediferențiată minuție, fără discerneri în funcție de curriculum vitae, de «ranguri»”.
Panoramic jurnalistic. Presa de ieri și de azi (2011) de Mircea Popa, apreciată pentru „o cantitate enormă de informație”, este cartea cu a cărei analiză se deschide seria articolelor din Jurnal târziu de lectură. Pentru a putea intui profilul și conținutul volumului, aflăm că „12 din cele 19 periodice prezentate exhaustiv au apărut în Ardeal”. Și, pentru mai buna noastră informare: „Câteva dintre publicațiile apărute în afara Ardealului și chiar a României sunt abordate din perspectivă ardeleană”. Atent la toate detaliile scrisului de istoric al presei din paginile cărții analizate, Dumitru Micu observă că, cercetând reviste precum „Familia” sau „Tribuna”, Mircea Popa ilustrează meritele acestora în cristalizarea conștiinței naționale, dar și a unei bune conviețuiri etnice în Ardeal. De asemenea, scotocitorul arhivelor deslușește vrednicia presei în pregătirea Unirii. E subliniată grija sa în a distinge ideologiile publicațiilor pe care le studiază și opțiunile lor estetice, însă și modul în care programele trec de la unele la altele. Analizând „presa regională” de la sfârșitul secolului al XIX-lea și primele decenii ale celui următor, găsim și referiri, nu neapărat măgulitoare, la publicații sălăjene sau maramureșene. Vedem, totuși, când vine vorba de începuturile „presei teatrale” că: „Primul demers în această direcție s-a produs în 1901, în Șimleu Silvaniei, unde s-a tipărit, cu mari greutăți, din cauza agresivității șovine a autorităților locale, și din singurul număr realizat nu s-a păstrat niciun exemplar”.
„Un ghid de studiu de o eficacitate perfectă” este considerată cartea lui Gheorghe Glodeanu, Narcis și oglinda fermecată. Metamorfozele jurnalului intim în literatura română. Ni se atrage atenția „ab initio” că: „În cauză nu este însă jurnalul în general, ci jurnalul ca literatură”. Impresionanta panoramă a lui Gheorghe Glodeanu are un preambul teoretizant, succedat de 42 de capitole consacrate unui număr identic de autori de jurnale. Prin fața cititorului se prefiră jurnale de creație, de lectură, de idei, de visuri, de război, de detenție, de spital, dar și jurnalul-pamflet, introdus de Paul Goma, jurnalul în jurnal al lui Mihail Sebastian, metajurnalul lui Radu Petrescu sau jurnalul ca „eseu romanesc” al lui Nicolae Balotă. De-a dreptul spectaculoasă ni se pare ideea lui Gheorghe Glodeanu de-a lega geneza onirismului de jurnal. Parcurgându-i „masivul tom”, Dumitru Micu ajunge la o concluzie aproape alecsandrină: „Indiferent de caracterul extim sau intim, mai toate jurnalele scrise de români vădesc preocuparea de a se înfăptui literar”. Eseul monografic despre Odobescu, al lui Eugen Simion, are meritul, subliniat apăsat de cronicar, de a se fi aplecat asupra celor aproximativ 3000 de scrisori în care triumfă cu adevărat talentul prozatorului: „Cea mai substanțială contribuție personală a lui Eugen Simion la o cât mai completă cunoaștere a lui Odobescu e cea din ultima secțiune a cărții, rezervată corespondenței”. Scriind despre o monografie în limba franceză dedicată lui Cehov de Virgil Tănase, Dumitru Micu relevă abilitatea autorului de a-și transforma propriile înzestrări de romancier și regizor în unelte ale istoricului literar.
Urmează un triptic Mircea Eliade: „Experiență” și „contemplație” e o cronică literară la volumul Magdei Wächter, Mircea Eliade și chipurile contemplației, consacrat, nu scriitorului, ci istoricului religiilor și hermeneutului. În urma lecturării acestei cărți, criticul articulează esențialul din gândirea eliadescă în următorul fel: „replica umană cea mai eficace la toate condiționările existenței este creația artistică. Creatorul de artă posedă o vocație metafizică, religioasă atemporală, sub al cărei impuls el colaborează la completarea creației divine”. Mircea Eliade în orizontul realismului e un studiu aplicat de Dumitru Micu însuși prozelor considerate realiste. Astfel, romanele Întoarcerea din rai, Huliganii și Noaptea de Sânziene reflectă starea de spirit și modul de-a recepta „teroarea istoriei” ale „noii generații”, cea care „își recunoaște «șeful» în Mircea Eliade”. „Cartea lui Eugen Simion e cel mai compact, mai minuțios, mai pătrunzător, mai instructiv și mai antrenant studiu în limba română despre opera literară a lui Mircea Eliade”, așa consideră Dumitru Micu studiul fostului coleg de catedră, intitulat Mircea Eliade și semnele prozei. El îl vede pe monograf aplicând principiile „noii critici” franceze, nu doar prozei, ci și jurnalelor și textelor eliadești răspândite în periodice. Sub un impuls venit dinspre Roland Barthes, Eugen Simion „citește” unele dintre nuvelele lui Mircea Eliade ca „metafore textuale”.
Parcurgând volumul Memorii dintr-un secol al lui Edgar Papu, criticul descoperă pagini în care triumfă o uimitoare „confesiune intelectuală”. Și, nu într-o mică măsură, riguroasa artă a portretului. Aceeași atenție, venită postum, se acordă și prozei memorialistice, în două volume, a Mariei Banuș, Însemnările mele: „Sub titlul de mai sus e dat la lumină jurnalul ținut, cu intermitențe, între 1927, anul premergător debutului în «Bilete de papagal», și 1999, anul decesului Mariei Banuș. Un jurnal «sui generis»”. De o autoexigență ieșită din comun, autoarea își sancționează „deficitul de adevăr istoric din cărțile de poezie”, recunoscându-și doar volumul de debut, Țara fetelor. Alături de tribulațiile unei feminități capricioase, ce traversează mai multe regimuri politice, cartea reflectă și istoria literară și istoria socială a multelor decenii zugrăvite diaristic. Prima serie a memorialiștilor, din cuprinsul cărții, se încheie cu Vlaicu Bârna. Convins că nu există cititor, „oricât de instruit, care să nu afle din această carte ceva neștiut anterior”, Dumitru Micu apreciază: „Între Capșa și Corso e o carte remarcabil de bine scrisă, într-o română literară perfectă, discret punctată, pe ici, pe acolo, de ardelenisme /…/ într-un stil de o limpezime și o eleganță clasice”.
(continuare în numărul viitor)
+ There are no comments
Add yours