(continuare din nr. 246/iulie 2025
al revistei Caiete Silvane)
Inginerul petrolist Vasile Zbarcea era cu vreo cincisprezece ani mai în vârstă. Se trăgea de prin Brăila. Bun specialist în prospecțiuni de toate cele subpământene, înălțase sonde prin mai multe țări din Asia Mică și America de Sud, în Groenlanda și în Antarctica. Dar era și un coleg de nădejde. Generos, inteligent, făcea uneori câte-o șotie, generând bună-dispoziție. Bunăoară, fiind pe trecerea de pietoni dintr-o intersecție importantă a orașului, printre alți trecători, privi brusc spre dreapta și țipă alarmat: „Vaporuʼ, mă!” Toți ceilalți se opriră o fracțiune de secundă, având chipurile marcate de panică, întoarseră instantaneu și rapid capetele în ambele direcții și săriră în față sau îndărăt; se auziră și două-trei țipete. Ce să mai spunem de sarabanda vocală multiplă, însoțită de mimica speriată la fel, pe fundalul hohotului-rânjet al poznașului!?
***
– Salut, tinere! Nu prea te văd în formă. Nu te-ai odihnit… Adică, ce zic eu? Nu v-ațiodihnit! Ți-a dat voie doamna ta să pleci? Ori… ți-o fi găsit vreun… suplinitor!… Ah, scuză-mă, o glumă nașpa!
Marius pornise de acasă după aproximativ o oră de la incidentul năucitor. Avusese șansa de a găsi un tren Inter-Regio spre capitală. Coborâse la Ploiești, iar de acolo avu șansă de-un loc într-un autobuz pentru muncitori navetiști, printre care și câțiva mineri. Oprise în spatele gării de vest pentru a-i prelua pe „fârtații” care veniseră până aici cu vreun tren-navetă. „Salut! Bună dimineața!” Răspuns în canon: „Mneața, Noroc bun!” Atmosferă obișnuită deplasărilor cu mijloace de transport în comun. Auzea felurite dialoguri, pigmentate cu glume fără perdea, anecdote referitoare la politicienii momentului, la viața de familie, la nivelul din ce în ce mai ciudat al educației și al instrucției în școli, la cultele religioase… și alte baliverne. Unii adormiseră deja. Nu-i deranja simfonia conversațiilor; erau obișnuiți. Peste o oră și trei sferturi, ajunse la intersecția dintre breteaua spre exploatarea minieră și aleea către sediul firmei. Mulțumi șoferului, îi salută pe companionii ocazionali. După ce coborî, făcu mai bine de un kilometru pe jos până la sediul firmei, „Biroul” pe care îl primiseră, el și inginerul Zbarcea, pentru perioada necesară lucrărilor de prospecțiuni. Acesta îl zărise prin geam și îi ieșise în întâmpinare.
– Nici nu știi câtă dreptate ai, nea Vasile! zâmbește trist. Haide să… mă… spovedesc!
Intrară. Încăperea care le fusese repartizată pentru „sediu” în perioada contractată avea suprafața de circa cincisprezece metri pătrați. Un cuier de perete banal, cu patru agățători duble, de care atârnau trei pelerine gri pentru ploaie, un raft cu etajere inegale, pe care se lăfăiau câteva dosare, două mese de birou, simple, cu sertar și dulăpior în partea dreaptă și patru scaune dotate cu pernițe rotunde, confecționate din petice textile.
– Hopa! E grav! Schimbăm modul de adresare! Uite ce este: Ori îmi zici: Domnule inginer Zbarcea, ori, cum am stabilit acum câtăva vreme: Vasile! Dar nu „Nea Vasile”! Mă obligi să-ți răspund cu „Domnule inginer Marincu”? E clar că s-a întâmplat ceva grav cu… domnia-ta…, puștiule!
Marius își abandonase rucsacul pe unul dintre scaunele din fața meselor de lucru. Se așeză pe celălalt scaun, rezemându-și spinarea de spătarul curbat, iar antebrațele și palmele, cu degetele mâinii stângi chircite spre interior, iar ale celei drepte răsfirate relaxat, cum se obișnuiește, peste mapa de scris plasată pe blatul mesei. Îl privi scurt pe Vasile, zâmbi și își aplecă privirea:
– Te rog să mă scuzi, colega! Nu vreau să te supăr. Nu știu nici eu ce am. Nu-mi vine să cred, totuși, că mi se întâmplă și mie. Ciudat. L-am frunzărit pe Freud. Am citit literatură beletristică, povestiri, nuvele, romane, unde acest… cum să-i zic… fenomen este mai mult sau mai puțin devoalat, analizat, acceptat sau refuzat, blamat… Și pe care îl treceam prin… filtrele raționamentelor neutre, credeam, oarecum seci… Supuse dezbaterilor de grupuri eterogene din punct de vedere al diferențelor de nivel intelectual, ori… sentimental, generau controverse uneori violente sub aspect verbal. Dar este cu totul altceva, din punctul meu de vedere, să trec însumi printr-o astfel de experiență.
Zbarcea se așezase pe un colț al mesei sale de lucru și-l asculta nemișcat, percepând oarecum încordat fiecare poticneală, icnet surd, încruntare ale prietenului său mai tânăr. Zâmbi trist:
– Te înțeleg, amice! Nu neapărat pentru că aș fi trecut și eu odată prin astfel de situație. Doar că în cazul meu a fost diferit. Fapt pentru care, după aceea, nu am acceptat să încurc viața cuiva cu efectul șocului pe care l-am suportat atunci. A! Îmi amintesc că, alaltăieri, înainte să pornești spre casă, îți spusesem vreo trei sau patru bancuri pe tema asta a, cum i se spune în lumea bună, adulterului. Este acum clar vorba despre predestinare. Probabil că, dacă nu eram eu cu glumele mele, nu ai fi plecat și nu ai fi aflat vreodată pe propria-ți piele șocantul adevăr.
– Probabil că da! răspunse Marius, care, pe la mijlocul tiradei celuilalt, își ridicase capul și-l privea, afișând o mimică șugubeață. Așa cum zici, Vasile, na!, mi-am revenit!, este un fenomen obișnuit. Ar fi lipsit de sens să pedalăm argumentând, folosind exemple, aducând în discuție teorii și concepții din Antichitate până la cazul meu, de exemplu. Îmi vin în minte câteva nume celebre din literatură, autori și personaje. Știi ce mi se pare ciudat? Nu mă încearcă acel sentiment al… geloziei. De fapt, cred că nu l-am avut niciodată. Pe tot parcursul drumului de acasă până aici, n-am simțit decât o intensă și dublă curiozitate: „De ce?” și „Cu cine?” Am încercat să scormonesc întâmplările, evenimentele, în destul de scurta etapă de când am cunoscut-o până acum. Figuri, gesturi, timbre vocale, pentru că am auzit vocea masculului: „Să te conduc până în dormitor, Țonțonel!” Poți să mă socotești ridicol, văzându-mă atât de agitat. Dar nu accept să fiu taxat ca gelos… adică nebun!
– Acum m-ai nimerit! răspunse celălalt, ușor iritat. Îți amintesc de o mai veche discuție, la puțin timp după ce ne-am cunoscut. Am căzut de comun acord că gelozia este o atitudine inutilă, atât sub aspect psihic, exprimând un simț exacerbat al proprietății asupra altei persoane, lipsă de respect pentru persoana iubită etc., dar și „deviație maladivă, adică psihică”, generând violență verbală și fizică. Solicită consultarea unor specialiști. S-au scris mii de pagini despre etiologia și tratarea acestei „maladii”. Am citat corect? Dar să revenim la prezent! Parcă ziceai că vrei să te spovedești. Te rog, atunci, relatează-mi ce s-a întâmplat de ieri până azi! Ce păcate ai mai făcut?
După un „Mda” concesiv, Marius îi povesti, așa cum știa să facă foarte bine, grație părinților săi adoptivi, cu toate amănuntele, întâmplarea care îi dezechilibrase certitudinea unei existențe bazate pe încredere și respect reciproc într-un cuplu format prin iubirea totală, adică normală. Constata că este un idealist. Era unul dintre puținii oameni care nu accepta existența reală a fenomenului intim numit „plictis”. Acesta nu e generat și definit de emițători, ci de receptori. Și-a format și educat convingerea că tot ceea ce asimilează conștiința umană în viața percepută prin simțuri, deci reală în accepțiunea majorității, are un început (un debut), un parcurs ascendent, un apogeu, un parcurs descendent și un final. Își asumă statutul de naiv component al acestei majorități terestre. Și pentru că nu există un consens asupra modului de a defini viaţa, s-a alăturat concepției filosofice de sorginte religioasă, pare-se, conform căreia nașterea nu este acceptată ca început al vieții, ci al morții, iar momentul despărțirii dintre energie/suflet și trup este de fapt (re)nașterea.
– În ceea ce mă privește, pentru că în momentul acesta totul mă privește, glumesc, desigur, te rog să-mi formulezi pedeapsa, canonul. Eu mi-am stabilit un plan al viitorului apropiat. Ce crezi tu, bunul meu partener prieten, că ar trebui să fac de acum înainte? Îți amintesc faptul că, așa cum știi deja, m-am îndrăgostit de actuala mea soție la prima vedere, ne declaram reciproc destul de frecvent statornicia acestui, hai să zic, nobil sentiment, deși îl consider suprem. Iar dacă tot complexul sentimental, cu implicarea biologicului, pe care îl simt de la prima întâlnire, se numește iubire, o iubesc cu aceeași intensitate. Ceea ce mi s-a întâmplat în noaptea trecută, către dimineață, repet, mă uluiește. Cunosc bine realitatea sentimental-biologică specifică locuitorilor, mai cu seamă din zonele de câmpie, doar trăiesc între oameni, vorba poetului, le cunosc „bucuria și-amarul”! Credeam naiv că așa trebuie să fie, cu atât mai mult, cu cât religia creștină ne cere să ne domolim instinctele. Dar abia acum constat că nu e în regulă. De ce?… S-a scris mult de către numeroși autori… filosofi, biologi, în fine, medici, teologi, despre începuturile relațiilor de cuplu intim… începând cu incognoscibilele Comună Primitivă și Antichitate, nu doar între noi, oamenii; literatură științifică și beletristică… Eu cred că, printre cele câteva scrieri care abordează Mitul apariției planetei noastre… cu tot ce o însuflețește…, Opera care sugerează optim interpretarea credibilă a începuturilor este „Geneza”, acest mare poem care deschide Vechiul Testament al Creștinilor, cum ne-am obișnuit să credem că suntem noi, adepții Treimii Sacre și ai Zeului Suprem întrupat în Fiu prin mijlocirea Spiritului Universal și, conform dogmei, Sfânt. Decalogul ar fi trebuit să fie, și în mare măsură așa este, tratatul de conviețuire paradisiacă a omenirii. Însă Marele Autor al mitului genezei pre-testamentare…, unde destinul Conștiinței responsabile și… electorale este propus și acceptat prin sciziunea din preambulul Omenirii între Bine și Rău, a simplificat rezolvarea dilemei prin dotarea conștiinței umane cu forța de a accepta, sau nu, compromisul…
– Ei, vezi, mi-ai ușurat decizia de a-ți… „formula”, cum zici tu, „canonul”! Tot ce mi-ai spus până în acest moment, și, desigur, nu este tot, face parte din… pedeapsa cerută. Sau, mă rog!, solicitată. Ar fi bine să te apuci de scris…, sigur, în timpul tău liber! Pentru că am început de joi forarea în micul platou de lângă Valea Seacă și astăzi vreau să ajung la adâncimea de cinci sute de metri, iar tu, domʼle inginer geolog, ești rugat să iei probe din materialul extras, pentru expertizare… Mamă, ce frumos și măreț sună! Dar până atunci, n-ar strica un somn de reechilibrare… fizică. Te salut!
Vasile Zbarcea, inginerul sondor, se ridicase, înșfăcă o pelerină din cuier, deschise ușa larg și se îndepărtă cântând: „Cine trece-n Valea Seacă, / cu briceagu-nfipt în… geacă”.
(Viața continuă)
