Nedeslușiri
Zac năucit, contemplând
propria-mi absență,
și mă dor toate oasele
peste care atârnă
cuvinte neînsuflețite –
o tabula nigra:
interval gol al vieții,
decupat parcă dintr-un puzzle
din care nu se-ntrevede un destin.
Pe roata lui Ixion mă definesc,
roata timpului, a vieții și-a morții.
Cuvintele acestea, obscure,
in-actuale,
ce-mi dau pe dinafară oasele,
mă tulbură nespus.
Plecăciune
Lăsarea mâinilor să cadă
și a capului să se plece
e lăsarea timpului să fie…
Śūnyatā
Mormântul mi-ar fi giulgiu,
amprentă a efemerului.
Păstrează liniștea încapsulată,
și-afirmă neființa,
precum o gaură neagră
descompune materia.
Analog, va-nghiți pământul
ființa mea coruptă,
încolăcită-n convingeri mundane.
La finalul absurdei comedii,
suspină sângele în ultima secundă vie.
Vacuitate:
e-atâta liniște încât aud
cum mă plâng morții.
Emoția sublimului
Mi te-ai aruncat în suflet,
asemeni fluturilor ce sărută
roua cu nuanțe cristaline,
în căutarea polenului
ce-nflorește aripi mici, fragile.
Te aud în gând –
îmi spargi curcubeie emoții,
Tu,
în cercuri de plutire,
tot mai aproape de cer,
pe culmile sublimului,
într-o paradoxală suspendare.
Eu,
încremenit ca un sfinx,
izbesc tăcut zvâcnirea marină,
sculptez euforic valurile
ce mă poartă spre tine,
făptură idilică, vis translucid.
Autoportret în alb și negru
Mi-au aruncat zeii lumina
într-o zi de șapte-șapte,
cercul perfect, pentru zarurile
ce se rostogolesc
mereu, mereu la nesfârșit.
Astfel am început să vâslesc haotic
între adevăruri de negăsit și minciuni
transformate-n principiu legământ.
Adesea, lacrimi neștiute de nimeni,
incolore, inodore,
îmi sapă îndoieli pe care le-mbrățișez
ca pe-un mănunchi de spice nedorite
aruncate nepăsător pe-un mormânt
proaspăt săpat.
Ca-ntr-o închisoare ce-și deschide porțile
doar noaptea,
zac degerând cu greu, sleit,
iluziile strident colorate,
uitate de pasageri clandestini prin vitrine,
la vedere.
Între două țigări râncede și-o cafea cenușie,
rezist să nu mă supun fanteziei
de-a mă dizolva lent, împăcat,
în mersul firesc al cotidianității.
Sufăr în tăcere pentru adevărul meu,
și sondez în alb și negru
marea-mi trecere.
Precum zeii mă joc la ruletă,
pariind pe celălalt,
întotdeauna pe celălalt
pe cel ce n-am fost să fiu,
șapte din șapte,
în jocul perfect:
o neverosimilă combinație a impasului…
Versuri din volumul „Insomnium” de Pavel Farcău, recent apărut la Editura „Caiete Silvane” din Zalău.
