Valentin Popa, Un roman ardelenesc: Cămașa de forță de Paul Strepol

Apărut la Editura proprie (Placebo, Brăila, 2024), romanul Cămașa de forță este totuși o operă de tinerețe a scriitorului Paul Strepol (economist și om de afaceri brăilean, pe numele real Aurel Pop), care a rămas în manuscris multe decenii (cinci, după mărturia autorului, de la pagina 207 a acestei cărți), în așteptarea unui răgaz mai generos, care să-i permită finisarea și finalizarea lui.

Paul Strepol a mai publicat până acum încă două cărți, ambele apărând mai aproape de anul scrierii (Mușuroiul de speranțe, proză scurtă, ediția I, Editura Porto-Franco, Galați, 1990, ediția a II-a, Editura Placebo, Brăila, 2016) și Sufletul nostru (Editura Placebo, Brăila, 2015). Primul din volumele menționate adună între coperți povestiri scrise în anii ’70-’80, cel de-al doilea conținând confesiuni din primul și al doilea deceniu al noului secol. Cămașa de forță este primul volum din seria proiectată cu o jumătate de veac mai înainte. Această serie cuprinde și alte cărți, în parte scrise, unele anunțate ca fiind în curs de apariție (cităm doar un titlu: Doi camarazi). Dar, la sfârșitul volumului pe care îl analizăm aici, autorul a inserat nota: „Sfârșitul părții I”, de unde rezultă că mai trebuie să apară cel puțin încă un volum, dacă nu cumva romanul este proiectat ca o trilogie.

Cămașa de forță este un roman ardelenesc prin tematică și prin arhitectura construcției literare. Autorul elaborează o monografie a unui sat din Ardeal, Domnin (localitatea de baștină a scriitorului), județul Sălaj, din perioada anilor celui de-Al Doilea Război Mondial și din primul deceniu postbelic. Bărbații din Domnin au participat la operațiunile din Rusia ca militari în armata Ungariei, pentru că zona fusese arondată statului vecin, după Dictatul de la Viena. Doar cei care au trecut granița în România au luptat în armata română. După încheierea păcii, și începerea procesului de sovietizare a României, se afirmă și în satul Domnin așa-zișii comuniști care ocupă poziții avantajoase în administrația locală.

Partea I a romanului se intitulează Nunta și are ca personaje centrale doi tineri, Emica și Mihai, care erau puțin rude, veri de-al doilea (mama fetei, Livia și tatăl băiatului, Valer Curteanu, fiind veri), „mlădițe din vestitul neam al Curtenilor”, care copilăresc împreună, urmează instrucția școlară în aceeași clasă, dar băiatul urmează liceul, iar fata rămâne acasă și este pregătită de către familie, îndeosebi de mamă, pentru viitorul rol de nevastă. Numai că fata era îndrăgostită de verișorul ei de-al doilea, spre disperarea mamei care visa la un aranjament matrimonial convenabil. Când a ajuns la vârsta majoratului, izbindu-se de împotrivirea mamei (Livia), Emica decide să fugă la Mihai, după bunul obicei al tinerilor care nu mai au disponibilitatea să se supună deciziei părinților. După fuga Emicăi, părinții celor doi se dau bătuți și decid organizarea nunții. Această linie narativă relativ simplă este împănată de autor cu multe detalii din timpul războiului, pe care veteranii le tot povestesc în fața paharelor de horincă. Valer, tatăl lui Mihai, a ajuns pe front până la Cotul Donului, în timp ce Ștefan, tatăl Emicăi, fiind mai în vârstă, a fost mobilizat să lucreze la o uzină de armament din Budapesta. Scenele descrise de autor sunt dure, dar și savuroase unele dintre ele. Sunt dure cele în care autorul descrie refugierea armatei după dezastrul militar de la Cotul Donului, dar savuroase scenele în care Ștefan, într-o duminică, având liber, se plimbă prin Budapesta și ajută o nevastă de ofițer să spargă lemne într-o curte.

Paul Strepol propune o mulțime de fire narative secundare, menite să ofere un tablou detaliat al acelui sat din ținutul Sălajului, unele din ele fiind memorabile. Satul Domnin, predominant românesc, s-a confruntat cu o serie de conflicte iscate de înlocuirea administrației românești cu elemente ale administrației maghiare, după decizia cedării către Ungaria a Ardealului de Nord. Sunt evidențiate și conflictele dintre săteni și reprezentanții noii ordini politice instalate de puterea comunistă. (…)

Conflictele de familie sunt și ele fixate pe canavaua romanului. Localitatea Domnin, ca orice comunitate, are și ea un ochi vigilent, preocupat de tot ce se întâmplă semnificativ. Personajul poartă numele-poreclă de Țindăra și se arată întotdeauna foarte interesată de cancanurile satului. Are ochiul atent, întreabă în dreapta și-n stânga și duce vorba de la o casă la alta.

În raza de interes a autorului intră obiceiurile satului, muncile la care participă bărbații și femeile în diversele anotimpuri ale anului, diferențele de stare economică dintre familii, determinate de moșteniri, dar și de deosebirile dintre oameni sub aspectul priceperii și al caracterului. Sunt date exemple de săteni săraci care, beneficiind de câteva hectare de pământ la reforma agrară din 1945, în scurtă vreme au scăpat de pământ, vânzându-l și devenind clienți ai cârciumilor. Paul Strepol este interesat, de asemenea, și de modul cum vorbesc sătenii, textul romanului fiind împânzit de multe regionalisme de care s-ar putea interesa și un cercetător al limbii române. Autorul este conștient de faptul că densitatea acestor expresii idiomatice ar putea obstacula înțelegerea textului de către cititori, de aceea se servește de o serie de note de subsol prin care explică sensul lor. Desigur, s-a avut în intenție aici amplificarea impresiei de autenticitate pe care autorul dorește să o genereze în conștiința cititorului. Este o binecunoscută tehnică specifică unei scrieri realiste. Caracterul ardelenesc al romanului rezultă și din arhitectura de tip realist pe care o practică Paul Strepol, scriitura lui având anumite consonanțe cu cea a lui Slavici, Rebreanu ori Lăncrănjan.

Nu putem încheia această analiză fără să marcăm disponibilitatea ludică, umoristă a scriitorului. Anumite scene sunt descrise caricatural, mai ales cele ce se referă la plăcerea ardeleanului de a consuma horincă și vin acru. Despre personajul Țindăra, autorul povestește că-și fixase cuib de observație la capătul de uliță, de unde înregistra diverse detalii pe care le transmitea celorlalți, lătrând „ca o mitralieră Maxim”. Doi dintre vecini își luaseră lumea în cap, ducându-se „la dracu în praznic, tocmai în vechiul regat (…), iar al treilea se mutase în alt colț de sat, cu familie și gospodărie cu tot. Dac-o mai ține mult Cel-de-Sus, golește ulița! clătinau cu înțelepciune din cap bătrânii” (p. 30).

Ultima parte a cărții, cea mai întinsă, intitulată Gura satului, prezintă o diversitate de comentarii ocazionate de participarea diverselor categorii sociale la nunta dintre Mihai și Emica. Iată câteva subtitluri ce pun etichetă asupra acestor categorii: „Bogătanii”, „Bogătancele”, „Mijlocașii”, „Mijlocașele”, „Sărăntocii”, „Sărăntoacele”, „Țindăra”, „Linge-blide” etc.

În Partea I a romanului Cămașa de forță nu avem încă o decodificare completă a metaforei pe care o propune titlul. Presupunem că autorul are în vedere procesul social-politic prin care spațiul românesc – și nu doar cel ardelenesc al Domninului – a fost obligat să accepte noua ordine politică pe care au impus-o ocupanții sovietici. În prima parte, instituirea acestei ordini era abia la început. Cămașa de forță va fi necesară în procesul obligării sătenilor să renunțe la pământul strămoșesc și să-l cedeze gospodăriilor agricole colective. Probabil că a doua parte a cărții cu acest titlu va descrie această dramă a țăranilor, ce avea să schimbe din temelii lumea satului românesc.