Terezia Filip, Iubirea – centru referențial într-o lume fără repere

La o lectură rapidă, infor­mală, poemele din pre­zen­tul volum al lui Vasile Ionac, Schițe pentru ultima filă, Editura 24 ore, conturează instant un profil ce individuali­zează, prin autor, tocmai tipul omenesc al începutului de secol XXI. Un eu resemnat, așa cum sugerează și titlul, bântuit de nostalgii și apă­sat de melancolia unei iubiri neîmpli­nite, marcat de o sufe­rin­ță perpetuă, domină aceste pagini.

Insul deceniilor de început de mileniu trei, aflat în epoca post-istoriei și în posteritatea tuturor experi­ențelor ce au atins societatea și au pauperizat sufletește individul, tulbu­rându-i destinul, nu este deloc fericit. Să-ți cro­iești un destin echilibrat și tihnit în dinamica perpetuă a societății de azi pare un lucru imposibil. Un astfel de eu, născut „cu satul în priviri”, cum mărturi­sește auto­rul într-un prim poem, găsește refu­giu în poezie și în iubirea pe care o credea sprijin și punct de referință al destinului, și la care, imaginar, în solilocvii lirice, se întoarce neîncetat. Întreaga tonalitate a volu­mu­­lui cu implicit efect muzi­cal, sună nostalgic amin­tind de post-roman­tism sau de simbolismul minor, de sufletul sensibil și întristat al insului ce nu-și află repe­rele și fericirea într-o lume înstrăinată de tiparele ei tradiționale. Pentru că trăiește „în vremi de fali­ment” care au sărăcit spiritual individul și l-au rătăcit de la destinul previzibil, clar trasat, eul poemelor este nostal­gic, trist și plin de melancolii: „Căci m-am născut cu satul în pupilă / Și am trăit în vremi de faliment. / Sunt pauper. Acesta îmi e rostul / Și port în suflet zările ce-au fost / Îi țin luminii cu-ntuneric postul / Și în tăcere caut adăpost” (Schiță). Eul își recunoaște nonșalant aparte­nența de un trecut și de o lume ce s-au des­tră­mat.

Pentru autorul volumului, titrat cu un sentiment de resemnare, Schițe pentru ultima filă, iubirea este uimi­toare sursă de feri­cire care transfigurează lumea, o face paradisiacă, și plină de promisiuni: „Rămâne-n fundul mării-o strălucire, / A Lunii… e așa cum am visat: / Cireșii înfloreau înspre uimire / Și-nmugurea cărarea de umblat” (Sărutul umbrei). Natura însăși schițată într-un tablou cu reflectarea lunii în oglinda mării, într-un peisaj cu cireși în floare, pare complice sentiment­ului. Peisajul paradisiac, cadru propice iubirii, este suges­tiv exprimat de metafora „înmugurea cărarea de umblat”. Simbol al comunicării, creat de pașii omului pe supra­fața terestră, cărarea este indiciul comunicării sociale și interumane în spațiul rustic. Dar cărarea în poe­zia de iubire e o sugestie și o promisiune afectivă ce leagă iubiții unul de altul, cărarea e promisiune de comu­nicare și parcurs afectiv. Chiar dacă nu toate poemele și nu toate versurile ating un astfel de nivel stilistic, al meta­forei tulburătoare și sugestive precum acest vers, „înmugurea cărarea de umblat”, în volumul de față, există versuri și expresii care fac să sti­clească din loc în loc talentul poetic real al lui Vasile Ionac.

Întreaga problematică lirică din volum pare a veni din voluptatea autorului de a scrie poezie nostalgică despre o iubire imposibilă sau o iubire neîmplinită, pierdută în peisajul derutant al vieții. Suferința din iubire creează aici o adevărată voluptate a durerii–concept creat de Tudor Vianu, pe când comenta lirica eminesciană¹. Obsesia despărțirii, a pierderii iubirii, a plecării iubitei în hățișul cotidian devine redundantă, căci este recurent invocată, cam în aceeași notă, de per­petuu reproș, de constatare a faptului întâmplat, de tânguire reținută, dar continuă.

Tema iubirii și despărțirii, a femeii insensibile la adevărata iubire, a incompati­bilității cuplului a făcut marea poezie a lumii și, cu toate acestea, nu pare epuizată nici în postmodernitate. Dar, oricât de comună, nu este atât de simplu de relevat poetic. Dacă în clasicism și în romantism iubirea neîmplinită putea fi cauzată de un capriciu al personalității individului, în postmoder­nitate, neîmplinirea are cauze mai complexe și mai diverse, ce țin de însăși structura și de bulversările sociale care marchează destinele indivizilor.

Eul trăiește un timp care tulbură adânc sufletul și risipește iubirea, îndepărtând omul de om, eul de iubire, iar în acest timp viciat și tulbure, individul caută echilibru în ceea ce-i dă speranță și îl alină sufletește. Senti­mentul iubirii devine reper existențial, fie și doar ca amintire, în rânduri scrise ce depun mărtu­rie: „Aceste rânduri scrie-le-oi pe-o coală / În anotim­pul ce ni l-am promis, / Chiar dacă vremea-i o urgie goală / Și în spe­ranțe-a viscolit și-a nins” (Sărutul umbrei). Urgia aceasta, viscolirea vremii este metafora istoriei ce a distrus echilibrul societății ancorate-n tradiții, iar indivizii nu se mai regăsesc în tiparele acelei vieți în care toate momentele destinului erau așezate la locul lor, cu sentimentele clar încadrate în tipare ce dădeau tihnă și sens vieții. Pier­de­rea iubirii, ruptura afectivă au un sens profund, de pierdere chiar a sensului vieții, și de aici nota drama­tică a versurilor, de aici îndepărtările și bulversările cărora le este supusă ființa în postmoder­nitate: „A mai rămas din mine o părere. / Aceste rânduri, dacă pot le scriu: / Te mai iubesc strigându-te-n tăcere / Cât sufletul îmi e adânc și viu!” (Idem). Autorul e convins că, dacă iubirea nu cunoaște îm­pli­­nire, ci, tulburată de căile întortocheate ale exis­ten­ței, de opțiunile de moment ori de circumstanțele prin care traversează eul, scrisul poate rămâne mărturie, cer­titu­di­ne că sentimentul a existat. Și mai mult decât atât: rându­rile scrise vor supli­ni, în plan imaginar, gestul tandru al ținerii de mână a iubitei: „Drept ca urmă să rămână / Aste rânduri prin uitări; / Din noianul de tăceri / Eu am să te țin de mână” (Cântec adorator).

Câteva aspecte dau valoare volumului: eul solitar și derutat, exponent al unei lumi ea însăși în derivă, și de aici nota melancolică; o discontinu­itate de la nota vioaie a poemelor de început la resemna­rea și tristețea ce predo­mină în finalul cărții; focalizarea pe tema iubirii și iubitei ca unică sursă de fericire, fapt ce riscă tonali­tatea redundantă a cărții. Dacă afirmația Sfântului Pavel spune că „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”, deducem: nici poezie fără iubire nu e. Poezia se naște din asumarea sinceră a trăirii și a propriei condiții, exprimate și cu un pic de umor în poemul Flotant. Eul se recunoaște în ipos­taze decon­cer­­tante: fie locuind la margini de idei, iubind tandrețea feminină, fie arzând precum o coală în jar, dar recunos­când, în cele din urmă, că poartă gustul rădăci­nilor în genă și, prin urmare, nu poate fi aristocrat – nu se poate formaliza. Sinceritatea amintește aici și de solitarul îndrăgos­tit și suferind, un fel de poète maudit², neînțeles, monolo­gând liric despre iubită și iubire, dar conștient de zădăr­nicia propriilor declarații. Gest romantic, efortul poetului este o tentativă de-a conser­va în cuvinte, visul de iubire: „De-i știi cumva adresa, te rog din suflet, scrie-i / Iubirii ce trecut-a ca ploile de vară… / Să-ți amintești de mine. Pe gânduri m-oi prelinge / Spre visul tău de aur, spre gândul meu albastru” (Nostalgie). Subtilă și originală, metafora „pe gânduri m-oi pre­lin­ge spre visul tău de aur” indică un exercițiu psi­ho­logic, un mod de-a suprima distanța în timp sau în spa­țiu față de persoana iubită, pe calea gândului sau a cuvântului.

Sentimentul efemerității conștientizează că doar în gând, doar prin cuvinte și versuri, se poate compen­sa pierderea afectivă: „Te-am tot chemat la mine-n gând, / Ca pe-un crâmpei de lume nouă, / Să facem lumea pe din două / O clipă pe acest pământ” (Urma neantului). Conștient că timpul dizolvă tot, poetul își asumă cu resemnare neîmpli­nirea și soarta eului solitar în lume: „Am să scriu, iubito, nu pentru-a rămâne, / Ci pentru uitare, pentru legea vremii; / După noi, prin stele n-or lătra nici câinii / Iară drumul fi-va nebătut de nimeni” (Silabe de ecou).Multă tristețe în aceste versuri și în sentimentul ce le-a inspirat.

Mai toate poemele iau forma unor scrisori din inte­ri­orul cărora poetul se adresează iubitei mereu absente, îndepărtate, sau – cine știe – poate chiar inexistente. Titlu­ri precum Scrisoare scrijelită, Un târziu de scrisoare, Scrisoa­re de dor și târziu, Scrisoare de frig, Scri­soare de iar­nă etc.reverberează intens ecouri, chemări și invo­cări, repro­șuri sau amintiri, secvențe de posibile scenarii erotice cu o iubire împlinită. Astfel, în întregi­mea lui, volumul este extrem de bogat în nuanțe de trăiri și stări profun­de: dor, dorință, chemare, admi­rație, reproș, visare, nostal­gie, până chiar și umor și autoiro­nie. Ideea că scrisul ține loc de împlinire în faptă a iubirii, că el este proiecție a dorinței și proiecție de sens ce alungă vacuumul existențial, pier­de­rea și singură­tatea, dă valoare volumului. Poetul se sprijină de iubire și de iubita absentă sau inexistentă ca de un reper existențial solid, ce dă echilibru și sens vieții sale. Prin scriere, el comite un act compensator de viață: „Am să îți scriu, iubito, am să îți scriu diseară / Când singu­ră-i pădurea ca apa-n Niagară, / Am să-ți copiez din gânduri îndemnuri de scânteie, / În care, pur și simplu, mi-ai fost cândva femeie” (Scrisoare scrijelită). Altădată, un alt poem avertizează: „Să nu-ndrăz­nești să mă urăști vreodată, / Că eu din suflet, doamnă, nu te scot. / De timpul scurs, știu, nu ești vinovată / Și nici de marea fără niciun port” (Un târziu de scrisoare).

Unul dintre poeme, Ploaie cu dinți, indică un anotimp nefavorabil, al eului atins de frică și de uzură, căci frigul și ploaia cu dinți sunt ostile iubirii:„Sub paltonul vechi de țară / Port un trup uzat de vreme; / M-a închis iubirea-afară, / Sufletul parcă se teme” (Ploaie cu dinți). Acuitatea, eminamente poetică, cu care e trăită toamna, dă profunzime ver­su­rilor, iar Vasile Ionac se relevă ca un poet sensibil și intuitiv, trăind valențele anotimpului pe cea mai sensi­bi­lă coardă a sufletului, în acord cu propriile stări: „Să nu te superi: toamna de afară / Cuvinte­lor le stinge orice pară. / Se ofilesc descântecele-n mine, / Se sting licori uitate în stamine… / Abia mai pot distinge câte-o ceață; / Veghez tărâ­mul lumilor de gheață” (Iertare…). Și continuă sugestiv, insinuând funcția compensatorie a scrisului care, înlocuind fapta, devine el fapt, eveniment sufletesc: „Să nu te superi, cât voi fi, voi scrie / Epistole pe-a toamnei reverie, / Voi povesti de fapte nefăcute / Și de primejdia falselor redute” (Idem).

Scrisul și scrisoarea, colindul însuși sunt pentru Vasile Ionac gesticulații simbolice și alegorii ale trăirii și trăitului, așa cum mărturisește și într-un alt poem: „Cum ți-am mai scris de-atâtea ori în viață, / Îți scriu și-acuma, când speranțe nu-s; / Se face și-n tristețe dimineață / Chiar dacă nu mai e nimic de spus” (Colind). (…)

La fel ca scrierea de scrisori, iubita poate să fie doar un interlocutor inventat, dorit, visat, căutat, iar scrisul un mod al poetului de-a se relaționa, de-a da sau a construi un sens în golul existenței, recunoscut ca atare. Volumul debutează în notă sentimentală, dar primește pe parcurs accente de poezie profundă despre singură­tate și golul existențial, despre trecere și imposibilitatea de-a opri timpul, despre trecere și absența sensului din spațiul existențial sau despre căutarea lui și imposibilitatea de a-l găsi. Desigur, aceste teme le poate decripta în volum un cititor avizat de psihanaliza limbajului, de codurile imaginarului și ale discur­sului liric, în ciuda aparentei monotonii tematice și a melodicității nostalgice a poemelor.

Spre finalul volumului,unele poeme capătă o notă de gravitate și tragism. O ultimă scri­soa­re pare o parafra­zare a celebrei poezii a lui Mihai Beniuc³, romantică și nostalgică, vorbind despre ne­îm­plinire și depărtare: „Semnul care-ți spune de uitare / Va poposi la tine în cuvânt; / Vei pri­mi și ul­ti­ma scrisoare / Când n-o să am nici urmă pe pământ”. Iar o alta, Drum închis, e despre con­ști­­in­ța stin­­­ge­rii proprii și a zădărniciei scrisu­lui: „Mă sting pre­cum se stinge focu-n pară. / Apun pre­­cum apune mân­gâierea; / Dacă ți-aș scrie-acum pe cer de seară, / În fiecare semn ar fi tăcerea” (Drum închis).

Eul poemelor lui Vasile Ionac devine treptat conști­ent că scrisul său persistent iubitei este o construcție de lumi ipotetice care su­pli­nește aventu­ra neîntâmplată a iubirii și a vieții visate. Dar, deși imaginară, această aven­tu­­ră scri­je­lită în cuvinte echivalează viața prin senti­men­tele pe care le declanșează și le conține scrisul.

Scrisul este o formă de compensare în care se produc aspirații și sentimente ce, în spațiul vieții reale, sunt imposibile. Cartea lui Vasile Ionac este expresia unui suflet sensibil, reverberând profund în cuvinte sentimente neîmplinite în aventura unei vieți pertur­bate de istoria timpurilor postmoderne. La un moment dat, scrierea va produce o carte ce va sta în raft: „E mai bogată toamna cu un regret, să știi… / Ce ne rămâne-n urmă? O faptă fără fapt, / Și… poate-o carte scrisă ca să rămână-n raft”. Iar acest obiect va depune mărturie, va fi o mărturie a sentimentului evanescent care a fost, s-a petrecut. Dar și mai profund: scrisoarea doar gân­dită, netransmisă, se va metamorfoza-n energii metafizice detectabile în ritmu­rile naturii: „Nescrisa mea scrisoare te-a colinda prin gânduri. / O vei simți în freamăt trecând prin înserare / Sau vei vedea pe culme, cum noru-așterne rânduri, / Sau cum s-alintă Luna în sufletul de mare” (Scânteiere).

La prima ei lectură, cartea lui Vasile Ionac îmi amintea de vechi caiete de „romanțe și amintiri”, pe care le descopeream în copilărie, încuiate prin sertarele unui credenț, scrise cândva de mătuși, de verele mele mai mari sau de servitoare. Un sentimentalism debordant trecea din ele dincolo de lirica populară și exprima, în versuri melodioase, stări de dor, de așteptare, de iubire, de regrete, dar și de resemnări intonate în texte dulci, plăcute la citit. Dar, tot citind și reluând lectura, ca să aflu acel ceva profund și original, pot spune fără să exagerez că, deși născută din astfel de stări ce ar putea părea facile, cartea lui Ionac conține, poeme, versuri și metafore redutabile, sensi­bile și profunde, care atestă sufletul poetic autentic al autorului, ce țâșnește din loc în loc precum pânza de apă freatică descoperită în locuri aride. Poemele atestă perseverența poetului, sensibilitatea și capacitatea sa de a aborda proble­matici lirice moderne și complexe, dincolo de tema iubirii.

Note:

1 Tudor Vianu, Poezia lui Mihai Eminescu, Editura Cartea Românească, 1930, capitolul „Voluptate și durere”.

2 Concept din liricii simboliști francezi, Charles Baudelaire și Paul Verlaine, vizând condiția poetului neînțeles, ce se sustrage oricăror convenții literare și sociale.

3 În volumul Cântece de pierzanie, publicat în 1937, Mihai Beniuc publică și celebra, emoționanta poezie de dragoste, Ultima scrisoare.