Mihaela Meravei este autoarea a mai mult de două mâini de cărți de poezie, dar scrie și eseuri și cronici literare (peste cinci volume). Membră a USR, filiala Dobrogea, este extrem de activă la nivel național și internațional prin activități cultural-artistice, dar și un colaborator asiduu cu poezie, eseu, cronică de carte în cele mai importante publicații de cultură românești aflate sub egida Uniunii Scriitorilor din România, dar și internaționale.
A semnat prefețe sau „cuvântul” escortă a peste douăzeci de volume de poezii, proză, roman, antologii, nemaivorbind de prezența în destul de multe antologii. De asemenea, a primit mai multe premii și distincții la concursuri, festivaluri și saloane de carte.
Mihaela Meravei este unul din adminii Cercului Literar de la Cluj, fapt ce a apropiat-o și de Editura „Colorama”, unde și-a publicat câteva volume. În anul 2022 i se acordă premiul Editurii „Colorama” pentru eseu. Cu un an înainte publica la aceeași editură volumul de versuri: „Poeme pe linia de așteptare”.
Volumul acesta, scris „în dulcele stil clasic”, aduce a carte de sertar, așa cum îl motivează autoarea prin titlu. Printr-o personificare nominativă, după ce poemele au stat în așteptare, autoarea le-a dat drumul în lume. Tema centrală, substanța expozițională este aceea a stării de iubire, a fiorului universal al dragostei, cernut pe fundalul cel mai estic, acela al mării în ciclul etern al trăirii, în toate cele patru anotimpuri. Poeta „tomitană” (cum o numea Ion Roșioru) nu se dezminte nici în acest volum, fiindu-i aproape arealul în care viețuiește.
Poemul care marchează stilul întregului volum vine să aducă un plus de conturare a spațiului manifestării stării de iubire în tonul romantic al înaintașilor: „În seara asta nu vreau să adun / Stihuri prea albe răsfirate-n drum, / În seara asta gândul meu cel bun, / Îl voi preface-n file de album / Și că-mi ești drag, atât îți spun” (Pe linia de așteptare, p. 8).
Romantismul nevinovat parcă vine din timpuri ancestrale și cere susținere prin ocrotirea de către „creațiile” celeste, aici luna fiind și martor al iubirii absolute, dar și călăuză în speranța împlinirii dorului, stării de iubire: „Cerul va râde când îmbrățișați, / Ne vom sorbi cuvintele tăcuți, / De lume, chiar prin lume-abandonați, / În stele poate fi-vom prefăcuți, / Numai de lună mângâiați” (Pe linia de așteptare, p. 8).
Deși ca formație Mihaela Meravei este inginer, cultura literară și talentul au purtat-o prin toate epocile literare, imprimându-i-se sâmburele de specific creativ de la majoritatea creatorilor, iar acest „atribut” trădează parcă motivat stilul autoarei de a mixa, voluntar sau involuntar, elemente de valorizare a unui discurs apropiat de cel eminescian, stănescian sau chiar bacovian: „Dacă aș putea vreodată, / Să aflu nemăsuratul, / Fără să-l măsor cu pasul / Să fiu una cu păcatul / De-a te zămisli din îngeri, / Din tăceri și din suspine, / M-aș întoarce din constrângeri, / M-aș îmbălsăma cu tine” (Aș muri și-aș învia, p. 10).
Autoarea este convinsă că poezia se naște din iubire și o promovează ca un fior de îngemănare a două stări care sunt inseparabile, dezvoltând un fel de ars poetica: „Îmi las purtată inima de fluturi / Ce risipesc cerneala pe hârtie, / Polenizată-n castele-nceputuri, / Iubirea mea gravată-n poezie” (Poveste de iubire veche, p. 24).
Nu arareori, Mihaela Meravei duce sentimentul de iubire în ancestralitate, amintindu-ne de păcatul primar și că iubirea merită orice sacrificiu: „Dintr-un măr fermecat, / Doar un fruct să-ți culeg, / Chiar de-ar fi un păcat, / Tot pe tine te aleg” (Inocenți și cuminți, p. 25).
Iubirea nu ține cont de anotimpuri, te învăluie cu nuanțe și tonuri în funcție de starea și evoluția temporală sau atemporală. Speranța împlinirii vieții vine cel mai adesea cu primăvara, care poate să se prezinte într-un ton bacovian: „Se naște-n noi o primăvară mov, / Cu soare despletit înspre chindii, / Pictând pe inimile din alcov, / Bobocii florilor liliachii” (Primăvară mov, p. 31).
Parafrazând titlul unui volum al autoarei: „In illo tempore”, anotimpul de vară, iubit cel mai adesea de majoritatea entităților umane și nu numai, s-ar vrea permanent, dar este repetitiv, lăsând urme chiar și pe marea albastră: „Vară, ce grăbită ești, / Când te risipești în zare, / Înspumând albastra mare, / Pescărușii mi-i alungi” (Vară, unde te grăbești, p. 39).
Toamna ne este prezentată sub forma unui pastel, cu metafore viu ancorate în imagistica anotimpului, dar cu notă de optimism: „De-atâta toamnă s-au aprins copacii, / Pe ramuri frunzele lucesc ca macii, / Cerul mai sângeriu ca altădată, / Își scutură rugina-ndoliată” (Întineriți de-atâta toamnă, p. 41). (…)
Alteori, toamna pierde din colorit, căpătând viață prin ancorarea într-un viu discurs / logos cinetic, astfel încât imaginea unui octombrie pare desprins dintr-o peliculă: „Se sparg de maluri ape de cleștar, / Într-un octombrie stropit cu miere, / De țărm se-agață marea val cu val, / Briza se simte ca o mângâiere” (Octombrie stropit cu miere, p. 44).
Iarna parcă stă „de veghe” și diminuează căldura inimii și starea de iubire („Inima îți vrea căldura”), iar inima se zbate în dorul de lumină și trăire vie („Inima pare-o albină”), ba chiar „prinsă de-o iarnă hulpavă / Geme parc-ar fi bolnavă” (Inima de veghe, p. 55).
Tonul de pastel este prezent în mai toate creațiile despre iarnă, recognoscibil într-un mixaj bacovian și alecsandrin (Alecsandri privea iarna dincolo de geamurile conacului), accentuând senzația de nemișcare, fiorul rece, limitând dorința zborului, evadarea din acest spațiu: „Două inimi de zăpadă, / Animate de un brad, / Prinse ca-ntr-o acoladă, / Privesc fulgii care cad” (Două inimi de zăpadă, p. 57).
Însingurarea și neputința zborului este prezentă și în poemul care încheie volumul (Iarna ca o rugăciune, p. 61), însă speranța împlinirii dorului de dragoste rămâne vie, îngemănată cu dorința și voința împlinirii actului creator: „Dați-mi o iarnă-n care să mă pierd, / Cu tot cu poezie și condei, / În moliciunea blănilor de miei, / Dorul de dragoste să îmi dezmierd”.
Poezia Mihaelei Meravei este ancorată în atitudinea pragmatică a discursului liric, mizând pe o persuadare continuă cu țintă directă spre lector, cel care poate găsi în poemele autoarei nu numai o expoziție de cuvânt a naturii, ci și imboldul spre iubirea eternă, fie chiar în senzualitatea ei primară.
