Regizoarea și scenarista Nancy Meyers a fost nominalizată la Oscar pentru Private Benjamin în 1981. De atunci a semnat nenumărate filme aclamate de critici, dar și cu succes comercial: Something’s Gotta Give (2003), The Parent Trap (1998), Father of the Bride (1991) etc. În The Intern, propune o comedie aparent lejeră, dar cu accente subtile de dramă socială și introspecție personală. Filmul reunește două generații diametral opuse într-o poveste care explorează cu sensibilitate teme precum echilibrul muncă-viață, identitatea profesională, vârsta și nevoia profundă de conexiune umană într-o epocă dominată de tehnologie și viteză.
Robert De Niro, într-un rol atipic pentru el, îl interpretează pe Ben Whittaker, un văduv de 70 de ani care devine intern senior la o companie de fashion online condusă de Jules Ostin (Anne Hathaway). Asta pentru că oricât ai încerca să-ți umpli timpul cu hobbyuri după ce te-ai pensionat, vine o vreme în care ceea ce te ține în viață cu adevărat este nevoia de a fi util. A fi util înseamnă și o relație cu Celălalt, o îndepărtare de singurătatea de care suferă cei mai mulți dintre părinții ori bunicii noștri ajunși la vârsta a treia. Iar ocazia de a fi util, dar și de a găsi un scop zilnic îl îndreaptă pe Ben spre un start-up modern, foarte departe de tot ceea ce cunoaște în termen de comunicare prin media, tendințe ori relații moderne, dar un start-up care ocupă spațiul de birouri al fostei sale firme.
Într-o lume în care joburile se schimbă mai des decât șosetele, Ben are în spate o experiență uriașă, loială, dar inutilizabilă pentru noul loc de muncă. Contrastul puternic dintre generații este vizibil nu doar în stilul vestimentar, în modul în care personajele aleg să comunice sau să se prezinte celorlalți, ci mai ales în ritmul cotidian, în aspirații și-n felul în care înțeleg să facă față cu mai mult sau mai puțin succes provocărilor sociale. Departe de arhetipul mafiotului care l-a consacrat, De Niro construiește un personaj cald, echilibrat și înțelept, amintind de figura mentorului socratic sau de bătrânul pescar al lui Hemingway: tăcut, dar profund, decorativ în aparență, dar esențial în structură. Prezența sa emană o liniște care contrastează puternic cu agitația lumii corporatiste moderne și, treptat, devine un punct central, de resetare, într-un mecanism în care părea să nu-și găsească locul câtuși de puțin.
Anne Hathaway livrează un joc subtil și stratificat. Ea reușește să redea cu autenticitate frământările unei femei de carieră, captive într-un sistem care cere perfecțiune atât profesională, cât și personală. De fapt, ea coagulează frământările femeilor moderne care trebuie să fie puțin din toate, mai ales pentru ceilalți. Relația mentor-ucenic inversat – în care ucenicul este CEO-ul – aduce aminte de dinamica dintre profesorul Keating și elevii săi din Dead Poets Society, deși într-un registru mai puțin dramatic. Dar rolul ei nu e mereu convingător și finalul îmi pare ușor forțat, în sensul în care, peste palimpsestul de atribute pe care Femeia-șef trebuie să le aibă, ea adaugă și compromisul marital, într-o formă clarificată, untoasă.
Ca structură narativă, filmul nu aduce o mare inovație, dar tocmai simplitatea devine forța sa. Este un omagiu adus valorilor clasice – politețea, răbdarea, loialitatea – într-un peisaj în care acestea par demodate. Într-un sens, The Intern este o relectură blândă a temelor din About Schmidt (2002), dar fără cinism sau ton moralizator.
Cinematografia semnată de Stephen Goldblatt este discretă, dar eficientă. Tonurile calde și compozițiile simetrice contribuie la o atmosferă reconfortantă, fără excese stilistice. Interiorul biroului – un open space modern, dominat de sticlă și minimalism – reflectă transparența, dar și fragilitatea relațiilor interumane în era digitală.
Desigur, un ochi critic ar putea reproșa filmului o doză excesivă de idealism și un ritm prea uniform. Totuși, în contextul unei cinematografii americane adesea saturate de cinism sau efecte speciale, The Intern oferă o gură de aer proaspăt: un film despre bunătate, demnitate și redescoperirea valorii umane la orice vârstă. E un film care dă o stare de bine, care învață fără a arăta cu degetul și care ne oferă prilejul de a mai vedea puțin, destins, lumea cea mare în care ne pierdem în fiecare zi.
