Simona Ardelean-Samanta, Filmografiile Simonei, Living (2022)

Gen: dramă/istoric

Durată: 1h 42 m

Regizor: Oliver Hermanus 

Scenarist: Kazuo Ishiguro, adaptare după filmul lui Akira Kurosawa, Ikiru (1952)

Roluri principale: Bill Nighy, Aimee Lou Wood, Alex Sharp

Filmat în: Marea Britanie  

Limbă care se vorbește în film: engleză

Premii și nominalizări: nominalizat la Oscar pentru Cel mai bun scenariu adaptat și Cea mai bună performanță actoricească a unui actor într-un rol principal, nominalizări la BAFTA pentru Cel mai bun film britanic al anului, Cel mai bun scenariu adaptat și Cel mai bun actor într-un rol principal, cinci nominalizări la British Independent Film Awards la categoriile amintite anterior, plus Cel mai bun regizor și Cea mai bună actriță într-un rol secundar, câștigător la Camerimage al unui Premiu Bronze Frog pentru cinematografia lui Jamie Ramsay, nominalizat la Golden Globes pentru Cea mai bună performanță actoricească într-un rol principal și câștigător al unui premiu pentru Cel mai bun actor (Bill Nighy) la Festivalul internațional de film Palm Springs etc.

Nici nu-mi amintesc ultima dată când am văzut un film care se sfârșea cu The End scris pe ecran. Filmele care se sfârșesc așa par pierdute în praful de aur al copilăriei. Acel The End / Sfârșit încheia un proces cathartic, care venea în urma unui pact de ficțiune asumat. E un fel de simplitate inocentă, de care mi-e dor. Un astfel de film, pur și nostalgic, e și Living.

În Living (2022), regizorul Oliver Hermanus acceptă o provocare intimidantă: adaptarea unui film clasic, al unui monstru sacru al cinematografiei, Akira Kurosawa, Ikiru, din 1952. Ambele filme pun problema sensului vieții și a căutării lui conștiente într-o situație limită: un birocrat află că mai are puțin de trăit și are un fel de trezire spirituală, dar nu de ordin creștinesc ca-n Moartea lui Ivan Ilici (Lev Tolstoi), ci mai seculară. Personajul principal învață, așadar, cum micile gesturi de bunăvoință și perseverența pot să schimbe destine, chiar dacă e vorba de a sprijini proiecte minore, precum un parc în Ikiru și-un loc de joacă în Living. Dar sprijinul vine ca o contrapondere a unui sistem birocratic ineficient și apatic și mai ales extrem de formal. Dacă în Ikiru societatea postbelică japoneză vine la pachet cu o criză existențială națională, în Living domină formalitatea rigidă a unei lumi plină de gentlemeni și dialoguri golite de emoție reală [one can only bear – trebuie să mergem înainte (trad.n.) / cancerul is a bit of a bore – e o treabă plictisitoare/insipidă (trad.n.) etc.]. Mi-au amintit, desigur, și de Castelul lui Camus în pendularea indiferentă dintre departamentele diferite ale unui serviciu civil labirintic, de care fiecare dintre noi ne-am lovit cel puțin o dată. Grupul de femei care vine cu proiectul de loc de joacă e plimbat pe rând de la un etaj la altul pentru parafe și semnături, într-un cerc vicios, pe care domnul Williams, personajul principal interpretat de Bill Nighy și șeful ultimului departament, îl întreține cu o apatie caracteristică. Bill Nighy joacă rolul cu un calm reținut, dar care face, translucid, locul unui rezervor inimaginabil de tristețe și regret. Gesturile sunt și ele minimale: o privire plecată, o pauză în vorbire, internalizată și reflectivă. Cea care subliniază tușele contrastante e Aimee Lou Wood, jucând-o pe tânăra Margaret Harris. Ea devine un fel de catalizator accidental al redescoperirii poftei de viață și rolul e interpretat cu naturalețe și prospețime. Sunt câteva detalii păstrate din filmul original: iepurașul de jucărie, leagănul care se mișcă singur în parc, subliniind lipsa persoanei care-l ocupă, dar și câteva scene care individualizează pelicula nouă, nelăsând-o să devină o reluare neinspirată. Cântecul scoțian pe care domnul Williams îl interpretează, The Rowan Tree, e cinematic și reverberează nostalgic și după încheierea filmului.

Desigur, nu putem să nu ne oprim, dacă suntem și cititori, nu numai cinefili, și asupra scenariului semnat de Kazuo Ishiguro, unul dintre cei mai valoroși scriitori contemporani, cunoscut și pentru The Remains of the Day (1993), Never Let Me Go (2010) ori The Saddest Movie in the World (2003). El explorează într-o manieră reținută teme precum pierderea, memoria, identitatea ori trecerea timpului din perspectiva unor personaje care se luptă cu propriile lor limite. Perspectiva e deseori imprecisă, datorată subiectivității persoanei întâi pe care o folosește în narațiune, iar sfârșitul, ca aici, e vag sugerat lăsând puterea privitorului de a căuta contemplativ răspunsul la problema mai largă a sensului existenței. Ce se va întâmpla cu acest parc de joacă, e destul gestul acesta pentru a salva o viață reprimată și cât de departe merge inerția birocratică?