Fără povești
Sarea creștea în solniță
zahărul în zaharniță
grădina se săpa, plantele își scuturau buruienile, fructele se culegeau și se așezau singure în lădițe
se transformau în compot ori dulceață
se potriveau în vase de sticlă,
îți rămânea să alegi printr-un click.
Frigiderul se umplea
farfuriile se autocurățau
iar tu, captiv în jocul video al cărui șah erai
te uscai pentru că nu aveai o Șeherezadă
care să-ți ascundă o poveste în alta.
Exil
Din spatele celor două ferestre
priveau lumea doi ciudați
care respirau unul prin celălalt
pentru însuflețire.
Văzuseră lumea, atât de mult încât
își ajungeau.
Dăruire-primire
Mâna bătătorită, cu pielea crăpată
se-ntindea către inima din care picura balsam viu
unghiile ciobite deveniseră nestemate
în lumina puternică nu mai știai
dacă inima mângâie mâna
sau invers.
Comuniune
Îl chemam pe Dumnezeu în noi
până ne umpleam.
Când nu mai încăpea,
trecea dintr-unul într-altul,
ca prin vase comunicante.
Rămăsese curgerea,
un singur trup de lumină,
mereu însetat.
Curaj
Vocea mi-a șoptit să cobor cu o stație mai devreme:
ne așteptau acolo portul, marea și un feribot
care ne-a schimbat destinația.
Te-ai încruntat a ceartă dar mâna ta s-a lipit de a mea
și ne-am jucat de-a fuga înspre noi,
cu pielea fremătând sub fiecare mască smulsă,
până când, goi de ascunzișuri, ne-am recunoscut unul în celălalt.
Taina redeșteptării
Ziua venise fără promisiuni
pământul tăcea de o vreme
iar când fărâma de verde
nesigură, fragilă, vie
a apărut în solul reavăn,
m-am uitat la ea ca la o scrisoare
trimisă de cineva
care încă mă iubește
și-am înțeles
că rădăcinile se prindeau fără zgomot.
Caleidoscop
Infinitul era să privesc din hamac
coroanele regilor mesteceni și brazi
frunzele albastre
cerul verde asurzitor
peste tăcerea noastră în care amestecam greieri, lavandă, mentă, veverițe, fâlfâit de aripă
respirația ta
transpirația mea,
într-un pact mut al simțurilor.
Drumuri numite acasă
Iubirile-val mă atingeau fără să ajungă la miez
gloanțe leneșe, nu mă străpungeau,
lăsau doar zgârieturi,
așteptam valul care să mă înghită, nu să-mi ude tălpile.
Într-o zi, cerul s-a aplecat spre mine
și-a venit valul acela, nu să mă înece
ci să mă poarte
și să mă învețe că nu toate furtunile sfâșie
unele deschid drumuri
pe care pașii mei
le vor numi acasă.
Împinsă afară din mine,
am răcnit către lume: iubesc!
Valurile mici? Nu mai încercam să le prind, să le numesc
hrăneau o liniște mare în care se aud
pașii altora.
