Paul Farkas, Moshe B. Itzhaki, Scrisori către Radu

Radu Țuculescu a fost unul dintre cei mai prestigioși romancieri ai generației sale.

A fost distins de-a lungul carierei sale cu numeroase premii la nivel național, iar începând cu 2007 a cunoscut un real succes și în afara granițelor. Romanele sale au fost traduse, până în prezent, în Germania, Franța, Italia, Austria, Ungaria, Serbia, Cehia și Israel, iar piesele de teatru în cehă, maghiară, italiană, franceză, ebraică și engleză. Din 2008, piesele sale au intrat în repertoriul permanent al Teatrului Orfeus din Praga, fiind astfel cel mai jucat dramaturg român contemporan în Cehia.

Editura „Școala Ardeleană” i-a reeditat, într-un format de excepție, foarte cunoscutul volum „Povestirile mameibătrâne” (prefață de Victor Cubleșan, ilustrații de Flavius Lucăcel), cu puțin înainte de moartea sa. Iar el a apucat să-l vadă, aceasta fiindu-i una dintre cele din urmă bucurii pământești.

Radu Țuculescu a decedat la 25 martie 2025, lăsând în urmă prieteni loiali, marcați profund de tristețea pierderii sale.

Publicăm aici câteva scrisori a doi dintre aceștia, Paul Farkas și Moshe B. Itzhaki.

(C.Ș.C.)

***

„Oare îți mai amintești de hohotele de râs sănătos, umplut de vigoarea tinereții noastre din anii studenției când tu împreună cu Marian Papahagi, Tommy Fried și mulți alții ne întâlneam aproape zilnic la Casa Studenților? Cu toții ne amintim de exercițiile și scenele tale de pantomimă foarte vii și expresive, cu care ne vrăjeai de-a dreptul. Era poate singura ocazie în care nu puteai vorbi. Era singura ocazie când bogăția gândurilor tale (ne) era transmisă prin tăcere. Tăcerea era întreruptă de fiecare dată când, după repetiții, iar eu, după emisiunile de jazz la Radio studențesc, ne întâlneam la gălăgiosul Croco sau Kroko și continuam să râdem copios în continuare. Erau acolo multe personaje comice sau mai puțin comice, iar noi ne bucuram, așa săraci cum eram, de fiecare clipă trăită. Poate nu conștientizam sau nu voiam să conștientizăm pericolele iminente ale acelor vremuri roșii. Vedeam și nu ne venea să credem nuanțele nesfârșite de roșu, de la cele mai deschise până la roșu purpuriu și mult, mult sânge. Dar noi ne gestionam viețile conform regulilor studențești: cursuri, seminarii, examene, socializări adevărate, fără ajutorul paginilor sociale, prietenii, încercări continue de a cuceri inimile fetelor frumoase, distracții veșnice și veșnice zâmbete olimpiene pe fețele noastre tinere.

Așa ne-am întâlnit noi și așa te-am cunoscut cam în anul 1969, an de glorie comunistă încă neinfestată de idei maoiste. Se mai puteau obține cu mare efort discuri LP de muzică pop precum Rolling Stones, The Beatles, Cream și alți glorioși pioneri ai pop-ului englez și american. Puteam chiar să ascultăm această muzică împreună, pe la prieteni, dar cu mare grijă.

Începând cu 1971, lucrurile au luat o direcție fără întoarcere, un fel de collision course al istoriei până la marea explozie din 1989. Era și anul când eu, dragă Radu, am absolvit engleza și am fost repartizat în industria automobilistică pentru primii trei ani de stagiu. Apoi am concurat pe un post de asistent de engleză. Tu, Radu, ți-ai urmat calea și talentul extraordinar de scriitor, încercând să împărtășești din experiența ta și spiritul tău de observație cititorilor din preajmă. Spun asta pentru că a scrie și a publica proză scurtă sau romane înainte de 1989 era o odisee de netrecut pentru zeci de talente ale României Socialiste. Ori nu era suficientă hârtie de tipar, ori editorul nu îndrăznea să dea BT-ul dorit, ori the big brother îți ședea pe carotidă. În aceste condiții ai publicat lucruri frumoase, de valoare.

La sfârșitul anilor ʼ90, deja puteam urmări unele programe ale televiziunii române libere. M-a surprins plăcut această mare diversitate de televiziuni, din care majoritatea erau puse pe gâlceavă, bârfă, critici viscerale, dispute de egouri atinse la viscere, multe, multe cazuri de instanță, femei și bărbați în diverse ipostaze și câte și mai câte. Iată că, în mijlocul acestui imens iarmaroc televizat, dintr-odată te-am zărit pe tine, Radu, la postul TVR Cluj, plimbându-te într-o frumoasă livadă înflorită, împreună cu un poet român, purtând discuții literare și social-cordiale ce contrastau la 180 de grade cu marele iarmaroc amintit. Erai inconfundabil tu: alura, vocea ta singulară, ochii tăi calzi și scrutători. Am rămas uimit că te-am regăsit pe această cale, după atâta amar de timp în care amândoi am dispărut. Tu cu ale tale la Cluj, iar eu în Israel, încercând din greu să-mi construiesc un viitor și o existență demnă pentru familia mea. Toate astea ne-au focalizat sau focusat, folosindu-mă de o expresie calchiată, spre cele existențiale. Ultima oară când am mai comunicat a fost prin anul 1972, când m-ai delegat să-l contactez pe Eugen Jebeleanu pentru a-l invita la Casa Studenților, la premiera spectacolului tău de pantomimă, Surâsul Hiroșimei. În treacăt fie spus, marele maestru, deși enervat în acea seară de cei de la televiziune, s-a purtat civilizat și a fost deschis ideii tale de pantomimă pe fondul marii sale poeme. Dar n-a fost să fie! Acea noapte la Casa Scriitorilor ne-a fost stricată de prezența unui poet al curții, temut și în vogă. Ni s-a alăturat și a acaparat întreaga seară, iar maestrul n-a ripostat din motive lesne de înțeles. Astfel, Radu dragă, acum pot mărturisi că nu am avut timpul și atenția necesară din cauza acestui trubadur al curții socialiste.

Dar, emisiunea în care te-am regăsit m-a îndreptat imediat la calculator pentru a-ți trimite un mesaj, fără prea multe speranțe că-mi vei răspunde, însă marea minune de la Maglavit nu este în totalitate o himeră, mai sunt și minuni pe astă lume. Ai răspuns aproape instantaneu. The rest is history, cum zic englezii. Mai exact, ne-am reîntâlnit la începutul anilor 2000 și am continuat prietenia noastră, de data aceasta adulți și mai sedimentați, atât pe linie literară, cât și umană. Mai târziu, l-am cooptat în grupul nostru și pe Moshe B. Itzhaki, profesor de literatură ebraică la Colegiul Educațional de la Oranim, lângă Haifa. Împreună, am tradus dintre cele mai frumoase și valoroase poezii românești în limba ebraică și le-am publicat în Israel, pentru ca publicul neavizat să ia legătura cu această deosebit de valoroasă dimensiune literară. La fel am făcut și cu poezia israeliană, pe care am publicat-o în românește la diverse edituri transilvane.

Despre toate acestea, dragă Radu, și despre cooptarea lui Flavius Lucăcel în grupul nostru literar, într-o altă scrisoare. Până una-alta, vei rămâne, așa cum Adrian Popescu a scris, un mușchetar foarte important al grupului nostru, practic, mușchetarul fondator al grupului.”

Paul FARKAS

(mai 2025)

„Două povestiri scurte și o scrisoare către

Radu Țuculescu

«Poveștile mele sunt complet reale, sunt însăși viața», obișnuia să spună scriitorul și dramaturgul talentat și, mai ales, dragul meu prieten, Radu Țuculescu.

Ei bine, această poveste ni s-a întâmplat acum câțiva ani, când ajungeam la Otopeni, în drum spre Cluj. Am coborât în toiul nopții, obosiți, din avion. Prietenul Paul a comandat cu luni înainte de zbor locuri la Business Lounge în aeroport, în speranța că ne vom odihni câteva ore până la zborul următor către Cluj. Bineînțeles, am trecut de formalitățile de trecere a frontierei și am început să căutăm locul cu pricina. În sălile aproape golite și semiîntunecate stăteau sau ședeau oameni de diverse feluri și forme. Cu toții simțeam în aer oboseala și speranța unei dimineți eliberatoare. Pe de o parte, simțeam că suntem izolați, iar pe de alta, vedeam gesturi umane ciudate în toiul nopții. Și așa ne-am preumblat cam două ore. Am înconjurat toate sălile și spațiile aeroportului de șapte ori, precum Yehoshua Bin Nun care a intrat în Țara Sfântă și a cucerit zidurile Ierihonului. Dar cine de fapt a căzut în această poveste am fost noi înșine, în speranța că vom descoperi pe cineva care să ne îndrepte spre acest liman. N-a fost om care să știe ce căutam și cu cât mai mult ne explicau, cu atât mai mult ne îndepărtam de țintă. Până când în sfârșit am ajuns la Informații. Locul era întunecat, dar din interior ne-a surprins o umbră de cap de om. Paul s-a apropiat de ghișeu, dar omul din interior, văzându-l, s-a scufundat în scaun. Paul a făcut eforturi considerabile să-l vadă și omul a devenit din ce în ce mai mic. Mi-am amintit apoi de una din poveștile blitz-proze ale lui Radu și imediat m-am hotărât să-i dau numele: Popică. A continuat să mănânce, în timp ce șoptea câteva explicații din care am înțeles imediat că nu vom ajunge niciodată la liman. Semăna cu o scenă din În așteptarea lui Godot, sau dintr-o piesă de Eugen Ionescu, sau din povestirile lui Kafka. Totul mi-a amintit de umor și autoironie pentru că este aproape imposibil să scrii fără acestea despre situațiile umane atât de absurd creionate de Radu Țuculescu. El n-a scris dintr-un unghi al îngâmfării sau al batjocurii despre situațiile umane, ci dintr-un unghi al empatiei. În povestiri, vedem de fapt sufletul autorului. Putem chiar observa unghiuri muzicale, pe care autorul le aduce dintr-o perspectivă a experienței sale personale, ca muzician profesionist, ca om de teatru și mim în trecut.

Într-un vis

Stau într-o biserică dintr-un oraș necunoscut, preoții stau în fața sicriului și cântă imnuri funerare. Omul care zace în sicriu îmi este foarte cunoscut, nu înțeleg ce face acolo. Chipul mortului e pașnic și împăcat. Iată încă una dintre măștile pe care îngerul însoțitor le pune pe fața omului. Moartea știe să înșele chiar și morții. Observ deodată că îmi face cu ochiul și îmi face semn cu un zâmbet îngăduitor să tac. Probabil că sunt într-un vis, îmi șoptesc. Dar nu, nu este un vis. Trei ființe în formă de oameni, îmbrăcate în haine uzate și legănându-se de parcă ar fi o barcă pe o mare furtunoasă, vin să ridice sicriul. De ce trei și nu patru? îi întreb în liniște, ca să nu-l sperie pe mort. Unul dintre ei arată spre capătul holului, unde zace bărbatul, cel care trebuia să fie a patra persoană care ține sicriul. Încearcă să se ridice, face un pas și se împiedică, o sticlă goală de pălincă iese din haină, îndepărtându-se sub privirea lui disperată. Șeful bisericii îi ordonă preotului mai tânăr să-l țină departe de altar. Îl aud pe Radu râzând în hohote. Dar de unde vine vocea lui tunătoare? Mă uit îngrijorat la cei trei purtători de sicrie, fețele lor roșii, mersul lor legănat, se pare că dintr-o clipă în alta unul dintre ei se va împiedica și sicriul, Doamne ferește, va cădea și va lovi pământul. Oftez cu o stare de împăcare. Au ajuns cu bine la groapa săpată în pământ dur și bagă sicriul în groapă, ei zâmbesc cu un zâmbet subțire și își dau degetul mare în sus, ca un sentiment de victorie, parcă ar spune: am făcut-o! Ei țin lopețile vechi și ruginite, care scot zgomote explozive când lovesc pământul dur amestecat cu pietre. Reușesc, împotriva oricărei logici, să toarne grămada de pământ noroios în hăul deschis. Sunetele întâlnirii râmelor cu sicriul par explozii înfundate. Și din nou aud vocea lui Radu și nu înțeleg de unde vine: «Hei, asta sună mai rău decât rachetele trase de Hamas în Gaza asupra Israelului când am lansat cartea mea». Zâmbesc și o lacrimă îmi cade din ochi, mă trezesc. Mai târziu, prietenul meu sună și îmi spune că Radu a fost adus pentru înmormântare la Reghin. Nu pot opri lacrimile!

Și voi încheia cu scrisoarea pe care i-am scris-o imediat ce am aflat de trecerea lui din această lume.

Dragă Radu,

Îți scriu în limba părinților mei, o limbă care a erupt în mine ca o iubire târzie. O limbă în care excelez la traducere, mai mult decât la scris și la vorbit. Dar mereu mă încurajai și îmi spuneai cu fiecare ocazie că sunt un iubitor de limba și cultura română mai mult decât mulți români înșiși. Ești unul dintre cei mai prețioși și importanți oameni care au influențat și au făcut să înflorească această dragoste de limbă.

Radu, refuz să vorbesc cu tine și despre tine la timpul trecut. În lumea mea interioară ești foarte viu, te aud râzând, glumind, povestind povești pe care doar tu știi să le spui, te emoționezi brusc, te liniștești, tânjești, fumezi un mini trabuc cubanez cu mine, vorbim despre dragoste, despre absurdul existenței, stând în biroul meu de la poalele muntelui Taboe la orele mici ale nopții și discutăm despre poezie, muzică și viața însăși. Îmi imaginez că ne plimbăm din nou în satul Petrinzel, în care locuia mama bătrână, pe care ai imortalizat-o cu creionul tău ascuțit într-un roman minunat. Sau pe străzile din Cluj și Basel, după romanele tale polițiste, Femeia de marțipan, Crima de pe podul Garibaldi și Gudrun, sau în excelentul roman autobiografic, Mierla neagră. Îmi povestești cu pasiune despre oamenii din care te-ai inspirat pentru personajele amuzante, tragice, care tânjesc după iubire, să devoreze lumea, să epuizeze fiecare clipă la maximum, ca tine, și povestea ta este contagioasă și ne face parteneri secreți. Văd fericirea în ochii tăi când cărțile tale au fost traduse în ebraică de mine și de prietenul nostru din cei trei mușchetari, Paul Farkas. Te aud și te văd la lansările pe care le-am organizat pentru tine în Negev și în diferite orașe din Israel. Îți datorez o imensă mulțumire că m-ai făcut un poet și traducător, cunoscut în mai multe orașe, din literatura israeliană în România, dar asta merită un articol separat. Și vorbind despre România, în ultimii ani ai primit o dragoste mai mare de la cititorii literaturii române. În trecut, erai mai apreciat în străinătate, în Europa și, de asemenea, în Israel și ai fost tradus în multe limbi. Ai insistat să scrii așa cum te-a călăuzit spiritul tău liber și nu după învățăturile savanților literari. Și deși și eu aparțin într-o oarecare măsură acelor „înțelepți” academicieni, m-am bucurat că spiritul tău liber îți motivează filozofiile literare, și nu „convențiile literare”. Pentru că creația a fost și trebuie să fie întotdeauna anterioară interpretărilor, criticii și cercetării, și nu realizată pentru a le satisface. În ultimii ani, corpul tău a început să cedeze, iar acest lucru a provocat îngrijorare și frică, dar în ciuda durerii, suferinței și limitărilor, nu ai renunțat. Ai continuat să scrii, să călătorești și să te întâlnești cu noi, prietenii tăi apropiați. Ne văd din nou călătorind în Basel, Cluj, Reghin, Bistrița și alte orașe, scufundându-ne împreună în bazine cu apă termală. Vorbim despre scriitori și dramaturgi pe care amândoi îi iubim, precum Kafka, Bohumil Hrabal, Samuel Beckett, Gogol, Bulgakov, Georges Simenon și alții. Chiar dacă existența ta acum nu este într-un corp, ci e doar un suflet uriaș care a ieșit din corp și a zburat, simt cum continui să fii alături de mine, să mă faci să râd, să mă inspiri, să mă enervezi, deși chiar și atunci când te-ai enervat m-ai făcut să râd și m-am apropiat și mai mult de tine.

România și lumea au pierdut un suflet mare și un scriitor uriaș.

Și eu am pierdut un prieten. Dacă mă auzi, aprinde o nouă stea pe cer!

Nu știu dacă lumea de după moarte este mai bună decât lumea asta. Dar dacă veți continua să citiți cărțile lui Radu, sunt sigur că lumea voastră va fi mai bogată, mai diversă și mai bună.”

Moshe B. ITZHAKI

Focul baticului

(Dedicat lui Radu Țuculescu)

Moshe B. ITZHAKI

Traducerea din limba ebraică:

Paul FARKAS și Moshe B. ITZHAKI