Cornel Nistea (născut la 6 august 1939, în satul Valea Largă, comuna Sălciua, județul Alba), Președinte al Filialei Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România, a publicat mai multe volume de proză scurtă, începând cu 1984, anul debutului editorial (Focuri în septembrie, la Editura Cartea Românească), precum și romanele: Inocența șarpelui (2000), Ritualul bestiei (2008), Întâlnirile mele cu Orlando (2012), Vedenia (2020). Prozator meticulos, în roman ca și în povestiri sau schițe, Cornel Nistea, iată, devine și spectaculos prin romanul Condamnați să trăiască, Editura Școala Ardeleană, 2024. Dar nu este vorba de un spectacol de sunet și lumini, ci mai degrabă de unul al suferinței duse la extrem, într-un context istoric în care protagoniștii, organele de ordine și cozile lor de topor comuniste, abia ajunse la putere, pun în scenă un repertoriu degradant și inuman. Ca pe o bandă a lui Möbius se întrepătrund spectacolul dramatic al durerii și cel comic al puterii, în noul roman al lui Cornel Nistea. Asemenea se întrepătrund și tehnicile narative ale empatiei cu suferința umană, pe de o parte, și cele ale satirei acide pentru promotorii suferinței, pe de altă parte. Imaginați-vă un Iov înconjurat de clovni sau o scenă pe care, concomitent, se joacă o dramă în zona centrală și D-ale carnavalului sau o altă comedie, pe margini.
Așa cum a mărturisit Cornel Nistea la o lansare de carte și cum ni se sugerează chiar în roman, narațiunea are la bază o biografie reală, dar cu toate acestea, nu este vorba doar de un studiu de caz, decât în măsura în care vorbim de un studiu de caz social, reprezentativ pentru societatea românească a deceniilor V și VI din secolul XX.
Romanul Condamnați să trăiască debutează cu o scenă în care personajul principal, Teodosia, care tocmai se pregătea să spună o poveste copilului Mihai înainte de culcare, se trezește cu tatăl și soțul arestați brutal, după care este luată ea însăși, cu copil cu tot, urcată într-un tren, dusă și abandonată pe un câmp, în plină noapte. Familia ei era o familie de moșieri așezați, cu grijă față de lucrători, și implicată politic, la un moment dat, prin tatăl senator. O familie numai bună de inclus în categoria dușmanilor poporului de către comuniști și uneltele lor.
Aproape aruncată din tren în câmpul pustiu, Teodosia a fost amenințată să nu contacteze pe nimeni și să nu vorbească, de asemenea, cu nimeni. Atât de puternică fusese amenințarea încât femeia, care avea nevoie disperată de ajutor, se va bucura în momentul în care va vedea, la vreme de zi, un căruțaș cum trece fără să îi observe pe ea și pe copil. Într-un bordei primitiv, hrănindu-se cu boabe și cartofi rămași după cules, trebuiau să supraviețuiască venirii iernii. Începând să controleze tot mai bine vitregiile naturii, femeia va controla treptat și stăpânirea de sine: „Nu judeca necazurile, Teodosia, în întunericul nopții, chiar dacă e lună plină! Așteaptă zorile, așteaptă să răsară soarele!” (p. 41). Capacitatea de a rezista în fața lipsurilor și intemperiilor câmpului deschis este transmisă și copilului: „Acum, oamenii răi ne-au coborât din tren într-un câmp, dar câmpul s-a dovedit a fi primitor și uite ce bine ne ocrotește” (p. 45).
Există în Condamnați să trăiască o secvență în care Teodosia are senzația stranie că ea și copilul ei sunt invizibili, deoarece în satul în care vor intra la un moment dat niciun sătean întâlnit nu părea să-i vadă. Este un mod magistral de a descrie o epocă în care, în ciuda specificului vieții rurale, nimeni nu vede pe nimeni, mai ales străin, pentru a nu fi luat la întrebări cumva de autorități. Din când în când, Teodosia, acest Iov feminin, se întreabă totuși: „De ce suntem așa oropsiți, Doamne?…” (p. 64).
Când este luată în gospodăria unui vânător din sat, Dumitru Savu a lui Novac, devenind slugă la familia acestuia, Teodosia va descoperi satisfacțiile muncii fizice, dar va trăi și trauma știrilor dramatice despre tot ce se petrecea în țară, știri venite pe undele Vocii Americii. În aceeași gospodărie, femeia va avea și prilejul de a-și valorifica cunoștințele de medicină veterinară acumulate în facultate. (…)
Mereu asaltată de autorități, mai ales pentru cotele datorate sovieticilor, gospodăria lui Dumitru prospera din nou în mâinile Teodosiei. Dar totul se întâmpla sub amenințarea colectivizării, țăranii nemaiavând voie să vândă pământurile sau roadele lor și nici animalele din bătătură. Din satul care, cel puțin parțial, o adoptase pe Teodosia și pe Mihai, copilul ei, fusese deja alungată familia de moșieri, fiind aduși nomazi („proletari”) pentru a pune bazele fermei agricole de stat „Secera și ciocanul”.
Într-o secțiune distinctă a romanului, Cornel Nistea schițează în tușe groase, caricaturale, ideologia vremii și purtătorii ei: primarul, reprezentantul raional, un jurnalist evoluat din colaboratorul unei gazete de perete, milițianul și alte cozi de ciocan. Criza prin care trece ferma de stat îi determină pe responsabilii politici să confiște din sat furajele strânse de gospodari pentru vitele lor, apoi să completeze forța de muncă de la fermă prin recrutări forțate. Așa va ajunge și Teodosia să lucreze la „Secera și ciocanul”.
Amnezia strategică a Teodosiei (nu știa cine este, nu știa de unde este!) îi va oferi o identitate nouă pentru angajare: Maria Magdalena Ochiverzi. Rebotezată astfel, va fi repartizată să lucreze la porcăria fermei. Aici va hrăni purceii cu propria ei mâncare și va descoperi un rost nou al suferințelor ei, acela de a ajuta niște biete animale, aflate în suferință și ele. Pentru că reușește să pună ordine la crescătoria de porci, Teodosia va fi promovată la sectorul de vaci. Încet-încet, prin reușitele ei, Teodosia intră în atenția presei și fotografia îi apare într-un ziar, conturându-se astfel riscul de a fi recunoscută de cineva. Acest lucru se va întâmpla însă în momentul în care urmează să primească titlul de Erou al Muncii Socialiste. Chiar la festivitatea de decernare a titlului, apare duba neagră a securității, ca semn al amplificării terorii peste sat și țară. Dumitru și Ana, gazdele Teodosiei, vor fi deportați, iar Mihai, fiul ei, va fi trimis la un orfelinat.
Înainte de arestare, Teodosia, care abia dacă scotea câteva vorbe din când în când, își mobilizează întreagă ființa pentru a acuza: „Da, sunt creștină, puteți să mă osândiți, dar eu n-am ucis oameni ca voi. Am îngrijit animale bolnave, dându-le o șansă să rămână în viață, or voi le-ați înfometat și le-ați lăsat să moară…” (p. 236).
În romanul lui Cornel Nistea, răul învinge binele. Dar este o victorie de etapă, am spune. Pentru că romanul Condamnați să trăiască este și un roman istoric, va trebui să îl privim într-un context temporal mai larg și să ne ajustăm ca atare concluziile. Acum, când istoria comunismului se pregătește să intre în programa școlară, cu certitudine va trebui să regândim analiza romanelor dedicate astăzi și de aici încolo obsedantului deceniu sau perioadei comuniste, în general. Declarat sau nu, ele sunt și vor fi romane istorice. În ceea ce-l privește pe Cornel Nistea, nu putem să nu mai amintim aici și de contribuțiile indirect istoriografice, prin consistentul Jurnal. 1877-1984,publicat în 2013, și cele trei volume de Jurnal apărute în 2021. Se mai pot adăuga, tot ca izvor istoric, notele memorialistice din Ultimul în spațiul arhaic (2021) și Anii de școală (2023).
+ There are no comments
Add yours