Inspirată și extrem de atrăgătoare ideea scriitoarei Adriana Ungureanu – doctor în economie și afaceri externe – de a se apleca asupra poveștii vieții Iuliei Hasdeu, un personaj fascinant al literaturii române și cu atât mai interesant prin modul în care a fost cunoscută și mediatizată după tragica sa moarte. Tatăl său, ilustrul savant Bogdan Petriceicu Hasdeu, a făcut din memoria tinerei scopul vieții sale timp de 19 ani, până când propria sa plecare din această lume l-a reunit cu iubita sa fiică.
Volumul de față, „Urma pașilor ei. Iulia Hasdeu, între viață și nemurire”, apărut la Editura Eikon în anul 2024, este o actualizare a primei ediții publicate în 2019 la aceeași prestigioasă editură. Și atunci, ca și acum, editorul volumului este filologul Valentin Ajder, directorul editurii, iar prefața este semnată de criticul Christian Crăciun. Pe coperta cărții apare portretul Iuliei Hasdeu, semnat de Diogène Maillart, aflat în patrimoniul Muzeului Memorial „B.P. Hasdeu” din Câmpina.
Volumul este construit sub forma unor oglinzi paralele care aduc trecutul în prezent și în care se reflectă personajele centrale ale cărții: Rebeca și spiritul Iuliei Hasdeu. Cele două părți ale romanului, distribuite inegal – prima cuprinzând șase capitole, iar a doua doar două – urmăresc drumul epic al vieții Rebecăi, personaj fictiv și, totodată, narator. Romanciera o înzestrează cu puteri extrasenzoriale, evidențiate încă din momentul unei experiențe stranii. Tânăra, în vârstă de doar 19 ani, studentă în primul an de facultate, prinsă în grijile examenului de limbă franceză, o disciplină pe care nu reușea să o stăpânească, ajunge într-o după-amiază, la plecarea spre casă, pe Strada Franceză, la nr. 14, în fața unei clădiri pe care aproape că o recunoaște: „dacă ar fi fost renovată, ar fi fost frumoasă. Știu sigur, pentru că mi se arătase ochilor nouă, elegantă și curată, în splendoarea celor două etaje impunătoare ale sale” (p. 21). Aici trăiește o experiență tulburătoare. Nu doar că aude voci, dar cunoaște în detaliu tot ce se află în spatele ușii apartamentului 7: holul clădirii, scările, grilajul, până și pereții, pe fațada cărora descoperă o placă memorială cu inscripția: „Aici s-a născut poeta Iulia Hasdeu, 1869-1888”. Este surprinsă de această informație, cu atât mai mult cu cât nu știa aproape nimic despre poeta Iulia Hasdeu și nici despre tatăl său, eruditul scriitor Bogdan Petriceicu Hasdeu.
Din acest moment, Rebeca începe să experimenteze tot felul de sincronicități, cum le denumește Carl Gustav Jung, fondatorul psihologiei analitice. Tânăra îi cere ajutorul mamei sale pentru a înțelege ceea ce i se întâmplă și stranietatea peripeției trăite. La îndemnul acesteia de a se informa despre cea care o surprinsese, Rebeca începe o călătorie inedită, marcată de o altă serie de coincidențe. Stările intense pe care le trăiește ori de câte ori se află în locuri pe unde a trecut poeta o conduc cu gândul la o posibilă reîntrupare a spiritului Iuliei.
Construcția narativă se desfășoară pe cel puțin două planuri: unul pe care l-am putea numi ficțional, destinat să contureze prezența misterioasă și influența subtilă a spiritului Iuliei în viața Rebecăi, și un al doilea plan, documentar-reflexiv, ce oferă consistență istorică și culturală poveștii, printr-o explorare riguroasă a surselor și contextului în care a trăit și a creat poeta. Această construcție duală a romanului creează un echilibru subtil între experiență și cunoaștere.
Structura în trepte temporale devine, în fapt, o scară simbolică între lumi: între moarte și viață, între vis și veghe, între trecutul mitic și prezentul Rebecăi, devenită pelerin modern întru cunoaștere și revelație. Fiecare capitol măsoară, în realitate, nu doar trecerea timpului biologic, ci acumularea unei energii mistice care pulsează din ce în ce mai intens pe măsură ce Rebeca se apropie, fizic și spiritual, de locurile sacralizate de trecerea Iuliei.
Întreaga poveste se desfășoară pe parcursul mai multor decenii din viața Rebecăi, fapt consemnat prin titlurile capitolelor – acestea reprezentând timpul scurs de la moartea poetei până în prezent, în oglindă cu proiecția timpului scurs de când Rebeca trăiește acea experiență paranormală sau spirituală, până în prezent. Dacă în primul capitol al primei părți „După șase luni”, romanciera ne dezvăluie starea pe care o trăiește tatăl imediat după plecarea în neființă a fiicei, capitolul „După 103 de ani” reprezintă momentul când Rebeca ajunge la 19 ani să ia contact cu spiritul Iuliei Hasdeu, pentru ca în cea de-a doua parte, „După 125 de ani”, să se marcheze o cotitură esențială în roman. Nu mai suntem doar martori ai unei simple identificări cu figura Iuliei Hasdeu, ci asistăm la o adevărată transfigurare – căci Rebeca ajunge în spațiul în care viața și moartea se întâlnesc tăcut, în rugăciunea disperată a părinților ce nu acceptă sfârșitul. Casa de la Agapia devine astfel un templu interior, unde cititorul e invitat nu doar să contemple durerea pierderii, ci și să înțeleagă renașterea prin memorie și iubire.
Cu alte cuvinte, timp de 22 de ani, Rebeca va călători pe „urmele pașilor Iuliei Hasdeu”, nu doar în țară, ci și în străinătate. Această peregrinare nu este una turistică sau documentară, ci o căutare inițiatică, ghidată de dorința de a înțelege un destin excepțional și de a-i atinge, măcar pentru o clipă, esența spirituală.
În acest decor spiritual și istoric, se conturează subtil o altă dimensiune a romanului: identificarea autoarei cu propria eroină. Rebeca devine un alter ego al Adrianei Ungureanu, iar această suprapunere nu este una forțată, ci organică. Vârsta apropiată, determinarea în cercetare, sensibilitatea în fața misterului – toate indică o relație profundă între creatoare și creația sa.
Călătoria pe urmele Iuliei Hasdeu nu este, așadar, doar a Rebecăi, ci și a autoarei însăși.
Nu voi încheia fără să remarc modul misterios, aproape detectivistic, în care scriitoarea Adriana Ungureanu și-a condus intriga și întreaga construcție narativă. Fie că este vorba despre coborârea în mormântul de la Cimitirul Bellu din București, despre personajele enigmatice care gravitează în jurul Rebecăi, fie despre explorarea labirintică a Parisului pe urmele Iuliei Hasdeu, senzația este că pătrundem într-o lume în care granița dintre real și supranatural este mereu suspendată.
Atmosfera romanului mi-a amintit, pe alocuri, de cărțile lui Dan Brown – acea tensiune a căutării, a descifrării simbolurilor, a revelațiilor obținute pas cu pas, cu emoția unei inițieri. Așa cum la Brown protagonista urmează Calea Îngerului, aici Rebeca urmează „urmele pașilor” Iuliei Hasdeu, într-un traseu ce transcende geografia și devine o cale a spiritului.
Scriitoarea Adriana Ungureanu se remarcă prin capacitatea de a ne oferi nu doar o scriere-document remarcabilă, ci și o lucrare cu valoare istorică, ce îmbogățește, fără îndoială, patrimoniul literar al țării. Cum afirmă și Christian Crăciun în prefața cărții: „Meritul Adrianei Ungureanu stă tocmai în a descoperi personajul peren într-o făptură istorică despre care noi nu știm nimic” (p. 5, „De la a nu ști…”)
„Urma pașilor ei. Iulia Hasdeu, între viață și nemurire” este mai mult decât un roman – este o punte între lumi, între epoci, între două conștiințe feminine care se întâlnesc dincolo de timp. Prin sensibilitatea cu care recompune un destin frânt și profunzimea cercetării, Adriana Ungureanu reușește să readucă în atenția cititorului nu doar figura excepțională a Iuliei Hasdeu, ci și nevoia noastră, a tuturor, de sens, de memorie și de transcendere. Este o carte ce nu se citește doar cu ochii, ci și cu sufletul – și care rămâne, asemenea pașilor nevăzuți ai Iuliei, vie și plină de mister.
