În viața spirituală a omului, în condiții normale, imaginarul este la fel de important ca și realul. Fenomenul a fost remarcat și de filozoful francez Gaston Bachelard: „Sfatul de a vedea bine realitatea înconjurătoare, care se află la baza culturii realiste, domină fără dificultate paradoxalul nostru sfat de a visa bine, de a visa rămânând fidel onirismului arhetipurilor care sunt înrădăcinate în inconștientul uman. (…) Vom încerca, pe terenul care ne este cel mai nefavorabil, caracterul psihic fundamental al imaginației creatoare. Altfel spus, pentru noi, imaginea percepută și imaginea creată sunt două instanțe psihice foarte diferite și ne-ar trebui un cuvânt special ca să desemnăm imaginea imaginată. (…) Imaginația creatoare are cu totul alte funcții decât imaginația reproducătoare. Ei îi aparține acea funcție a irealului, care este psihic la fel de utilă ca și funcția realului, atât de des evocată de psihologi pentru a caracteriza adaptarea unui spirit la o realitate marcată de valori sociale” (Gaston Bachelard, Pământul și reveriile voinței).
Continuând meditația, observăm că imaginația este factorul cel mai important al creațiilor spirituale. După același gânditor, fantezia este la fel de importantă pentru noi ca și funcția realului, deoarece imaginația creatoare este valoarea psihică fundamentală a omului, întrucât nu putem crea decât ceea ce ne-am imaginat mai întâi: „suntem creați de reveria noastră” (Gaston Bachelard, Psihanaliza focului).
Am apelat la această introducere doctă, întrucât romanul Anetei Țâru Pioară este rodul unei imaginații creatoare debordante, ce are ca rezultat obținerea unei opere literare autentice, pline de culoare, din care cititorii pot trage niște învățăminte valoroase ce le pot folosi în momente cruciale ale vieții. Autoarea scrie cu același talent incontestabil: poezie, teatru și proză scurtă. În acest moment, pe noi ne interesează proza. Imaginația creatoare, în toate cărțile publicate până acum de Aneta Țâru Pioară, stă sub semnul tragicului senin, mioritic. Afirmația menționată mai sus primește amploare în romanul Dalila, la care urmează să studiem aspectele tragice și apoi pe cele senine.
Urmărind subiectul romanului, întâlnim cinci momente tragice. Primul moment se consumă când studenta de la Litere, din București, Victoria Giurgescu, trăiește o poveste de dragoste cu studentul de la Arte Plastice, Alexandru Petreanu, căruia îi pozase pentru un tablou anexă la lucrarea de diplomă. Iubirea lor nevinovată se întrerupe brusc atunci când fata crede că e pe un drum greșit și-l ocolește pe băiat, iar acesta, după ce o caută o vreme, pleacă la Paris la studii, deoarece primise o bursă… După patru luni, fata constată că e însărcinată și, disperată, îl caută pe student, dar nu-i mai dă de urmă. Copilul se naște, este declarat Alexandru Petreanu, nume ce îl poartă și tatăl său, dar pentru a putea să-și continue cursurile la facultate, studenta, distrusă sufletește, îl abandonează la maternitatea „Polizu” din București și astfel copilul, ulterior, ajunge la orfelinat.
Al doilea moment tragic este revoltător, un pedagog pedofil violează mai mulți adolescenți din orfelinat, printre care și pe Alexandru Petreanu și Matei Nicoară. Aceștia se răzbună, ucigându-l pe acesta prin spânzurătoare. Astfel, autoarea ne aduce în față un caz de pedofilie, flagel ce a luat amploare, la noi, după 1989, și este o temă predilectă în literatură, privind consecințele psihologice în societate.
Un al treilea moment tragic, acum, pe tema prostituției, cuprinde drama Dalilei, fata Victoriei cu soțul legitim, Ștefan Dumitrescu. Aceasta, copil fără experiență de viață, ajunsă la Paris, îl cunoaște pe tânărul român Matei Nicoară, de care se îndrăgostește. Tânărul, care o iubea la rândul lui, disperat să facă bani cât mai repede pentru a-și salva mama de la moarte, o sechestrează într-un hotel, unde este legată de un scaun, cu gândul de a o obliga să se prostitueze. Este salvată de senatorul Vicol din Parlamentul European, care era pe urmele tânărului împreună cu un detectiv particular, deoarece acesta îi urmărise fiica o dată când era singură acasă, și o înșelase, fata dându-i toți banii din casă. Aflând pentru ce recursese tânărul la o așa faptă mizerabilă, senatorul l-a iertat pe Matei, și în plus i-a dat și bani pentru transplantul de inimă de care avea nevoie urgentă mama lui.
Următorul moment tragic are loc la întoarcerea Dalilei în România. Cu toate că tânăra îl iertase pe Matei, aflându-i drama vieții, iar acesta o căutase și o ceruse de nevastă, totuși, într-un moment de rătăcire, când ajunge în gara din Focșani, se aruncă sub roțile trenului.
Când lucrurile par să fi intrat pe un făgaș normal, culmea, dosarul cu moartea suspectă a pedagogului pedofil se redeschide. Alex și Matei își recunosc vina și sunt condamnați la câte cinci ani de închisoare cu executare. Pentru Victoria a fost o altă lovitură grea. Familia care se regăsise după atâta amar de vreme trece din nou printr-o perioadă plină de tragism. Relatarea faptelor din roman e realizată într-o manieră artistică originală, suspansul e la tot pasul de-a lungul cărții, ținând cititorul cu sufletul la gură.
Acestor momente pline de durere și tristețe le corespund tot atâtea momente faste, senine, despre care vom vorbi în continuare. Prima clipă de înseninare se petrece la Paris, când frumoasa Dalila își găsește fratele după mamă, pe sculptorul și arhitectul Alexandru Petreanu, crescut la orfelinat. Acesta își descoperă tatăl, senatorul și pictorul cu același nume, care devenise o celebritate în mânuirea penelului și era acum senator în Parlamentul European de la Strasbourg. Tot în această perioadă în care Dalila stă la Paris, cei doi frați află că mai au o soră, pe Vivianne, studentă la Arte Plastice.
Un alt moment fast se petrece atunci când Dalila se întoarce de la Paris cu întreaga familie a fratelui Alexandru și cu tatăl acestuia, iubitul din tinerețe al mamei, al Victoriei, profesoară în Vrancea, care acum este singură, după moartea prematură a soțului ei, Ștefan Dumitrescu, tatăl Dalilei. Atmosfera de bucurie din casa aflată în satul Dealul Văii este descrisă într-o manieră picturală, astfel încât scenele se derulează ca într-un film de factură romantică.
Alt moment miraculos, care îl surprinde pe cititor, este aflarea veștii că Dalila a scăpat cu viață din accidentul de la gară. Ea este operată la Spitalul de Urgență „Floreasca” din București și începe apoi studiile la Universitate. Este căutată de Matei, care îi declară dragoste infinită, dar ea îl respinge, sperând că îl va uita.
Al patrulea moment fast, care îl surprinde pe cititor este atunci când, după o perioadă de detenție, cei doi tineri, Alexandru Petreanu și Matei Nicoară, datorită comportamentului lor impecabil din pușcărie, sunt grațiați în mod neașteptat de președintele României și își recapătă libertatea, spre bucuria familiilor și prietenilor.
Romanul Dalila este rodul imaginației creatoare a autoarei, care posedă talent incontestabil în crearea de personaje și implicarea acestora în întâmplări fabuloase, luptând cu viața plină de neprevăzut, afișând în fața cititorului momente dramatice. În final, viețile tumultuoase ale personajelor intră într-o perioadă de lumină, când perechile de tineri, protagoniștii cărții, se întâlnesc și își stabilesc nunțile. Ne întoarcem, așadar, la basmele noastre românești, deoarece după atâtea întâmplări dramatice, finalul romanului Dalila este unul fericit.
Urmărind firul poveștilor din roman și mai ales drumul și psihologia personajului principal Dalila, constatăm că această tânără întruchipează trăsături morale pozitive: ea nu este Dalila, fiica filistenilor, trădătoarea din Biblie, Cap. 17, „Judecătorii”, cea care l-a trădat pe viteazul Samson, tăindu-i părul, în care îi stătea toată puterea…
Spiritul teatral al autoarei este prezent la tot pasul. Având în vedere complexitatea acțiunii, dialogurile dinamice, incitante, savuroase, putem afirma că această carte poate fi oricând ecranizată cu succes. Conlucrarea dintre romancierul, dramaturgul și poetul întruchipați de autoare este concludentă în finalul romanului, când punctul culminant se suprapune cu deznodământul, printr-un tulburător poem de dragoste: „Iubire, lăstar pe creangă legănat, / Eu te-am plantat pe perna de pe pat, / În ale vieții mele file te-am ascuns, / Să știu doar eu și Domnul cel de Sus!…”
Romanul Dalila, scris de Aneta Țâru Pioară, este incitant, plin de dramatism, cu personaje din lumea intelectuală bine conturate, ce ne demonstrează astfel talentul de prozator autentic, inconfundabil al autoarei. Prin stilul direct, clar și colocvial, dar mai ales prin dramatismul acțiunii cărții, care îl emoționează pe cititor, putem spune că efectul de catharsis este evident.
În încheiere, putem afirma că scriitoarea Aneta Țâru Pioară, cu acest roman, se înscrie cu succes în peisajul literaturii române contemporane.
